Navalnîi și călăul
Un filozof francez ajuns în secolul al XVIII-lea ca diplomat la curtea imperială rusă, unde a trăit vreo 15 ani, l-am numit desigur pe Joseph de Maistre, scrie în scrisorile sale un elogiu dedicat călăului. În contextul actual în care lumea atât din interiorul Rusiei cât și din afara ei stă pe margine și asistă neputincioasă la izbucniri de violență, ba unii le și justifică, acest text mi s-a părut mai actual ca oricând. De parcă l-ar fi comandat însuși Putin.
„Ce este această făptură inexplicabilă care, când există atâtea meserii plăcute, folositoare, cinstite și chiar onorabile care se îngrămădesc să fie alese de forța și iscusința omenească, preferă să-și tortureze și execute semenii? Oare capul acesta și această inimă sunt făcute la fel ca ale noastre? Nu au ele ceva ciudat și străin de natura noastră? Eu însumi nu am nici o îndoială. Exteriorul său este ca al nostru; se naște ca noi; dar este o ființă extraordinară ‒ pentru ca el să facă parte din familia oamenilor este nevoie de un decret special, un fiat al puterii creatoare. El e creat ca o lume. Uitați-vă la ce este el în ochii oamenilor, și pricepeți, dacă puteți, cum de reușește să ignore ori să sfideze părerea aceasta! Nici nu apucă bine autoritățile să-i desemneze un loc al său și abia ce-l ia în primire, că ceilalți își mută casele undeva de unde să nu-l mai vadă. În mijlocul acestei singurătăți și acestui vid ce se formează în juru-i, trăiește solitar, cu femeia și micuții săi, singurii care-i mai aduc la ureche voce de om: fără ei, n-ar cunoaște decât gemetele… Se dă un semnal lugrubru (…) Îl prinde, îl întinde, îl leagă de o cruce orizontală, ridică mâna; se lasă atunci o tăcere oribilă; nu se mai aud decât strigătul oaselor zdrobite sub fier și urletele victimei. Îl dezleagă; îl trece pe o roată: membrele sfărâmate se încâlcesc în spițe, capul atârnă, părul se ridică măciucă, iar gura, căscată ca un furnal nu mai scoate decât din timp în timp cuvinte sângerânde care imploră moartea. A terminat: inima îi bate, dar îi bate de bucurie, se aplaudă singur, își zice în inima lui: «Nimeni nu trage mai bine decât mine pe roată». Coboară: întinde mâna plină de sânge, judele îi aruncă de la distanță câțiva galbeni pe care îi poartă croindu-și drum printr-un dublu șir de oameni care se dau îngroziți în lături. Se așează la masă și mănâncă; apoi în pat și doarme. Și mâine, când se trezește, se gândește la cu totul altceva decât la ce a făcut ieri. Este el un om? Da: Dumnezeu îl primește în templele lui și îl lasă să se roage. Nu este un criminal; totuși, nici o limbă nu îndrăznește să spună, de pildă, că e virtuos, că e un om cinstit, că e stimabil etc. Nici un elogiu moral nu i se poate potrivi; căci toate presupun relații cu oamenii, iar el nu are nici una. Și, totuși, orice măreție, orice putere, orice supunere este întemeiată pe călău: el este liantul și oroarea societății umane. Înlăturați din lume acest agent de neînțeles; într-o clipă, ordinea face loc haosului, tronurile cad, societatea dispare. Dumnezeu este autorul suveranității și, deci, al pedepsei. Pe acești doi stâlpi a pus pământul: căci ale Domnului sunt temeliile pământului și El întemeiază lumea pe ele.”
Poate vă întrebați de ce am scris despre călău și nu despre victimă. Pentru că asta facem cu toții, întreținem călăul și uităm victimele. Pentru a vedea cât de aberanți suntem, trebuie câteodată să ni se pună o oglindă în față, s-o înfruntăm, nu să aruncăm gunoiul sub preș. Dar cine a vorbit de conștiință? Călăul nu are așa ceva.