Prostia care ni se pare
Se spune că ignorantul este un om prost. Posibil, ce să zic. Însă reciproca n-are cum să fie valabilă. Prostul nu e deloc un ignorant. Știe foarte bine ce consistențe urzește. Să nu facem greșeala de a-l desconsidera. El luptă pentru o cauză. Chiar dacă în acea cauză stă anularea unor secole de erudiție și cultură enciclopedică, mândria lui e mai presus de toate când își vede lucrul înfăptuit. Edificiul prostiei este opera unor lupte intestine în care puterile sale sunt nebănuite. Din punct de vedere fizic și chiar psihic, el este mai bine mobilat decât un intelectual sadea. Are mintea odihnită, spune un proverb. Dacă nu reușește să te înfrângă prin forța brută, sigur o va face prin consecvență.
Proștii nu sunt marcați de îndoieli, cu atât mai puțin de remușcări, pentru a-și eroda învelișul de încredere și zâmbetul sarcastic cu care te întâmpină de fiecare dată. În schimb emană certitudini cu toată ființa lor despre absolut orice. În bagajul lor de cunoștințe posedă mai multe răspunsuri decât întrebări, pentru că s-a dovedit drept o pierdere de vreme să-ți pui singur întrebări. Tot ce nu reușesc să înțeleagă, interpretează, presupun, fabulează. Le șade bine să-și însușească și puțină teorie a conspirației pentru a putea demonta argumentele științifice ce le stau în cale. Se pricep la toate cu o suficiență care l-ar umple de rușine chiar și pe cel mai ilustru savant. Neavând îndoieli, pe bună dreptate, nu pot avea nici toleranțe la părerile adverse. Vehemența ține loc de argumente în acest caz. Intoleranța nu e o scuză, ci un stindard. Prosperitatea financiară, tradusă prin opulență, este un alt apanaj pe care ți-l vâră în ochi. Fudulia face casă bună cu prostia. În momentul ăsta, bietul savant, sărac lipit, cedează definitiv. Nu-i rămâne decât să-și ducă singur crucea.
Dacă-i oferi unui prost să citească acest articol, desigur, recunoaște pe îndelete toate simptomele prostiei, aici nu există motive de îngrijorare, dar arată cu degetul spre deștepți, adică ei ar fi adevărații proști, incapabili de a se adapta la realitățile lumii în care trăim. Dacă mă gândesc mai bine, înclin să-i dau dreptate prostului dintâi, într-o logică răsturnată a lucrurilor, însă nu mai puțin fluidă. Proștii de pe urmă sunt ăia care s-au crezut, la un moment dat, deștepții pământului, că ei pot să schimbe lumea pe principii etice, în timp ce deșteptul e tocmai cel pe care-l crezuseră prost. O asemenea revelație târzie nu poate avea loc decât în mințile luminate. Și, atunci, nu e îndreptățit să te conducă în viață cel care are mai puține constrângeri de natură intelectuală; care are și abilitatea de a se înconjura de alți proști? Ba, bine că nu! Urmează în curând alegerile locale. Să nu aud că vreți să alegeți vreun edil care a lucrat în cercetare sau și-a făcut un nume pe la olimpiade internaționale! Deciziile proaste întotdeauna se răzbună, ca și oamenii proști.