Lecția finlandeză de istorie
Se spune că ciuma roșie care s-a abătut asupra poporului român la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial a venit ca un blestem pe capetele românilor și orice am fi făcut nu ne puteam salva. Soarta noastră era pecetluită, odată ce marile puteri ne-au vândut, gândesc cei mai mulți dintre conaționalii noștri. Instaurarea comunismului după model sovietic a fost doar o consecință a acestui lucru. Ezit să fiu de acord cu o astfel de teorie și în susținerea punctului meu de vedere voi apela la o serie de similitudini și fapte mai puțin cunoscute, petrecute pe parcursul conflagrației mondiale. Să vedem cum s-a descurcat Finlanda în împrejurări oarecum similare.
În urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, Uniunea Sovietică a transmis ultimatumuri privind anexarea tuturor provinciilor pierdute în urma Revoluției Bolșevice din 1917. În timp ce țările baltice s-au conformat, Finlanda a decis să lupte pentru a-și apăra independența. Așa a început Războiul de Iarnă la 30 noiembrie 1939. Rușii se așteptau să cucerească întreaga țară până de anul nou, bazându-se pe covârșitoarea superioritate a Armatei Roșii. Numai că planurile le-au fost zădărnicite atât de propria aroganță, cât și de curajul și de istețimea finlandezilor, care au evitat pe cât posibil confruntările directe, preferând un război de hărțuire bazat pe ambuscade. Conflictul s-a încheiat printr-un armistițiu la 15 martie 1940, fără ca vreuna din părți să se impună decisiv. Finlanda a fost obligată să cedeze agresorului aproximativ 10% din teritoriul național și 20% din capacitățile industriale, dar și-a păstrat independența. Pierderile rușilor s-au ridicat la peste 160.000 de morți și 265.000 de răniți, în timp ce în rândul finlandezilor au existat 22.830 morți și 43.557 răniți. Un general sovietic a remarcat că Armata Roșie a cucerit suficient teritoriu pentru a-și putea îngropa morții.
Opinia publică finlandeză nu a fost împăcată cu aceste cedări teritoriale și a așteptat momentul prielnic pentru a le recupera. Acesta a venit odată cu declanșarea Operațiunii Barbarossa prin care Germania ataca Uniunea Sovietică. Armata finlandeză s-a aliat cu al III-lea Reich împotriva dușmanului comun, dar nu pe principii de vasalitate. Finlanda nu a permis germanilor să atace direct de pe teritoriul ei național Uniunea Sovietică. Ofensiva finlandeză împotriva unităților sovietice s-a oprit la 11 septembrie, după trei luni de lupte, odată cu cucerirea Istmului Karelia, armatele așezându-se pe poziții defensive la frontierele de dinaintea Războiului de Iarnă. Astfel, nemții s-au văzut privați de sprijinul finlandez la asediul Leningradului. Luptele pe tărâm finic s-au reluat în 1944, odată cu solida contraofensivă sovietică, care era să pună în primejdie însăși supraviețuirea Finlandei. Înainte de a se retrage din Petrozavodsk la 28 iunie 1944, forțele finlandeze au oferit populației civile hrană pentru două săptămâni, acesta fiind un eveniment rar în istoria războaielor. Din nou, ofensiva a fost stopată cu sprijin german, primit în schimbul promisiunii că finlandezii nu vor încheia o pace separată cu Uniunea Sovietică. După ce a căzut și Estonia, această promisiune nu a mai putut fi ținută, întrucât în raza de foc intra capitala Helsinki. La 19 septembrie a fost semnat un armistițiu prin care Uniunea Sovietică revenea la granițele din 1940 și, în plus, căpăta regiunea Petsamo. Rușii erau și ei interesați să închidă un front care trena și le aducea pierderi semnificative, pentru a-și concentra eforturile pe Germania, mai ales că armatele anglo-americane avansau dinspre Vest și se crease o competiție: care va ajunge primul la Berlin. Să mai spunem că, dintre aliați, niciodată Statele Unite nu au declarat război Finlandei, iar Marea Britanie a făcut-o doar formal, neexistând confruntări între cele două armate. Niciun conducător al Finlandei nu a fost judecat pentru crime de război.
Acestea ar fi circumstanțele prin care vitejia luptătorilor și diplomația politicienilor și-au dat mâna pentru a păstra Finlanda în afara influenței sovietice până în zilele noastre. Două vorbe și despre refuzul influenței germane, nepermițând practicile naziste antievreiești. Evreii finlandezi au fost recrutați fără discriminare în armata națională, existând chiar câteva cazuri în care au fost decorați pentru fapte de vitejie cu Crucea de Fier, distincție germană refuzată însă de aceștia. Eroul Finlandei în aceste lupte a fost mareșalul Mannerheim, singurul mareșal din istoria țării, un personaj absolut fabulos, care și-a făcut ucenicia în armata imperială rusă. A luptat în războiul ruso-japonez, apoi în Primul Război Mondial, ajungând până la gradul de general locotenent, înainte de a deveni antibolșevic convins. Mannerheim a comandat și pe frontul românesc o unitate de luptă ruso-română localizată în Carpați. Dar, pentru că spațiul tipografic e limitat, vă invit să-l descoperiți singuri din surse alternative.