„Liliacul” veșnic răzvrătit

„în celula gri – numărul şapte,/ dreptul meu de cer şi de senin/ a zăcut în lanţuri şi-n cătuşe/ într-un iad – la Turnu Severin.// şi m-au dus în lanţuri, ca pe fiare,/ nu-mplinisem nici doi poli de ani,/ dar ştiam să-njur palatul roşu/ şi să dau cu spaimă-n căpitani.// tânăr şi cu lanţuri la picioare,/ m-au târât la falsul lor giudeţ./ nu am pus şi n-am să pun vreodată/ pe sentinţa roşie – vreun preţ.// pe pereţii uzi am scris cu sânge,/ eu, ca şi alţi anticomunişti,/ ca să afle lumea – strănepoţii,/ cum a fost prin iadul comunist.// mai târziu m-au fost gonit din Ţară,/ Ţara mea din daci şi din romani./ pribegia, dorurile, viaţa,/ m-au izbit cu biciul multor ani”

Dorurile lui Vasile Gavrilescu alias „Liliacul” – cum era numit în dosarele Securității – au fost izbite mulți ani de „biciul” pribegiei. Am ales ca motto aces­te versuri dintr-un poem de George Filip (Montreal) fiindcă viața lor se aseamănă în multe privințe, amândoi „personaje principale” în dosare de urmă­rire informativă, cu un deznodământ trist: condam­na­rea la temniță grea  ca „dușmani ai regimului democrat-popular”(!?). După ani cumpliți de suplicii, opre­siuni și reprimarea  libertății, și unul și celălalt au ajuns în Franța, evadând din iadul comunist. Au co­mu­nicat între ei ca Apostolii, s-au cunoscut fără să se cunoască, au transpirat pe aceeași lungime de undă…

Chiar din adolescență, pentru Vasile Gavrilescu albastrul timpului s-a transformat în ani negri de sufe­rință, de sâcâitoare urmăriri și trădări, de sen­tințe drastice, fiind aruncat în temnițe cu regim sever de detenție, înlănțuit la mâini și picioare în celule întunecoase. „Închisorile comuniste aproape că m-au ucis – se destăinuia el. Mi se da, la trei zile, o ga­me­lă cu mizerii, nu cu mâncare, cum pretindeau tor­ționarii noștri. Aveau ordin să ne înfometeze, să ne distrugă ca oameni, să ne transforme în monștrii. Mân­cam lăturile lor ca un animal, înlănțuit. După câteva înghițituri, venea un ofițer și răsturna gamela cu piciorul, luându-mă în derâdere: Ai mâncat des­tul, banditule! Numai după jos mai puteam linge câte ceva. Când mă „filau” pas cu pas eram fie Călătorul, fie Gănescu, fie Liliacul, iar când mă băgau după gratii eram Banditul. Am trecut prin penitenciarele Craiova, Turnu Severin, Gherla, Aiud, Jilava, unde se urmărea nu doar exterminarea fizică, ci și des­fiin­țarea personalității omului. Singurătatea în celulă era egală cu nebunia. Am văzut deținuți care o luau razna, care sufereau cumplit de foame, fiind în stare să mănânce orice, chiar și carne de om. Mân­cau șobolani și viermi din hazna. Ca să supra­viețuiască, unii se obișnuiseră cu așa ceva. Eu am rezistat, mă călise copilăria grea, plină de lipsuri.”

*

Cu ani în urmă, în Statele Unite ale Americii am aflat că unul dintre „haiducii Dobrogei”, luptătorul anticomunist Nicolae Ciolacu, condamnat la moarte, dar care scăpase de execuție printr-o sfântă minune – minune dumnezeiască! – se află la Mânăstirea Sâm­băta de Sus. L-am vizitat. Avea peste 95 de ani. Am stat de vorbă câteva ore bune cu monahul Nec­tarie; acesta îi era numele de călugărie. Mi-a po­vestit despre  regimul de temniță, despre umilințele fără număr și bătăile cele mai crunte la pielea goală, de la gât până la ouălele gleznelor, până la leșin, trezit cu apă rece. Prin anii ’50 a stat o vreme în aceași celulă cu Părintele Arsenie Papacioc, pusnicul-de-la-malul-mării, de curând chemat la Domnul. „Am cules învățătură de la el și am urmat-o!”, mi-a spus monahul Nectarie. „Mai țineți minte învățătura Părintelui Papacioc?” „Cum să n-o țin minte… Trăiesc cu ea în suflet. Află de la mine, măi Ni­co­lae, îmi zicea el, că viața înseamnă moarte con­ti­nuă… Iar dacă scăpăm din iadul ăsta, numai lui Dum­nezeu îi datorăm libertatea. Eu voi merge la mâ­năstirea mea, ia și tu calea călugăriei, alege-ți pus­tia singurătății, dăruiește-te Domnului, fiindcă suntem datori cu martiriul întru credință!” „Ați vrea să vă întâlniți aici, la mânăstire, cu vreunul dintre torțio­narii care vă biciuiau până vă trezeau din leșin cu apă rece ca gheața?” „I-am iertat, mă rog la altar ca Domnul să le dea mintea căinței, să facă ceva să-și spele păcatele. Că multe și grele păcate au adunat în sufletele lor de păgâni. În Sfânta Mănăstire am învățat să iert, dar nu pot uita ce-am suferit. M-a apărat numai Dumnezeu, care mi-a dat înapoi anii de suferință. D-asta sunt astăzi în viață.”

Peste vreo jumătate de an am fost chemat la înmormântarea bunului și blândului monah Nectarie. Își doarme somnul de veci în cimitirul mânăstirii. Când am drum pe-acolo îi aprind o lumânare la cruce. De fiecare dată un glas pe silabe de vânt străbate până la mânăstire vestind că Mântuitorul îi cheamă la el pe toți. Mai devreme sau mai târziu!

…Revin la Vasile Gavrilescu. Sub pașii săi se-ngenunche timpul. Ani grei petrecuți după gratii sau într-un  exil dur. Vin, în sfârșit, zorii libertății: decem­brie 1989. Foc și sânge! „Ne-am răzvrătit și noi, ro­mânii din Paris – îmi citește dintr-un jurnal. Spiritul de luptă n-a murit! Mă aflu în fruntea celor cu dorul de țară și de libertate în suflet. Puhoi de români! Primul drum, la Ambasada României pe care am luat-o cu asalt. Am alungat slugoii care serveau stăpânii și nomenclatura roșie. După executarea cuplului Ceaușescu, unii au încearcat să scoată țara la mezat. Exilul este divizat de mâna lungă a secu­rității. În spatele nostru, al revoluționarilor, s-a creat o adevărată diversiune, au apărut grupuri de inte­rese. Nu mă bag în asemenea porcării. Sunt foarte dezamăgit, am alte idealuri, pentru care mi-am sacrificat mulți ani din viață.”

Se oprește. Îi privesc fața. Timpul i-a brăzdat frun­tea, în ochi are însă numai lumină. Unui astfel de luptător nicicum nu i se pot frânge aripile visului! Acum povestește: „Îți spun ceea ce puțini știu; ești primul care află. Începuseră să se formeze guverne în exil. Într-unul eram propus prim-ministru. Am cre­zut într-un demers onorabil. Dar mă înșelasem… Cu șoptele și cu momele, cum se spune, viclenindu-ne am fost duși la Budapesta. Acolo am fost asigurați că vom fi sprijiniți să luăm puterea, noua putere care urma să ia naștere în România. În schimb, ni s-a spus verde în față că trebuie să semnăm pentru ce­darea Transilvaniei! Propunerea a venit ca un glonț în inimă. Am părăsit întrunirea aceea blestemată și m-am întors la Paris. Anii grei de exil mă învățaseră să înțeleg mai bine Țara și să-mi iubesc fără ură Poporul.  În Craiova copilăriei și adolescenței am revenit în 1990.  Comunismul căzuse, dar fantomele lui încă bântuiau pretutindeni. Aventurieri, elemente degenerate, profitori, carieriști și demagogi se coco­țaseră în noile fotolii, conform principiului După noi, tot noi!  Cum bine zicea Eminescu: Toți se scutură aicea și formează patrioții,/ Încât  fonfii și flecarii, găgăuții și gușații,/ Bâlbâiți cu gura strâmbă sunt stăpânii astei nații.  Mergeam pe stradă și dam nas în nas cu torționari de-ai mei. Unii mă uimeau cu tu­peul de a mă privi drept în ochi! Nu le venea să crea­dă că sunt viu, că eu sunt cel pe care îl bătuseră până la sfert de suflare, abandonat într-o baltă de sânge.

Am revenit la Craiova de câteva ori, dar în 1992 mi-am făcut drum special ca să recuperez manuscrisele care-mi fuseseră confiscate de securitate înainte de a fi alungat din țară. O editură pariziană se oferise să le publice; erau trei cărți, scrise clandestin. Mai voiam să aflu cine mă trădase. Doar trei inși știau unde le-am as­cuns: eu, soția și un prieten. Într-o dimineață, nici nu ne trezisem bine, că au tăbărât în casă, peste noi, vreo șapte haldăi. Ziceau că am fost denunțat că dețin valută, ca să fug din țară. Unul s-a dus direct la wc și a dat jos, cu o rangă, vasul de fontă. În spatele lui se aflau manuscrisele. M-au urcat într-o dubă și la câteva sute de metri – ce văd! – ofițerul care mă fila da mâna cu prietenul meu care știa de manus­cri­se. Bineînțeles, imediat bănuiala a căzut pe el. Aș fi putut crede, în acel moment, că nevastă-mea e tră­dă­­toarea, că  stam în casă cu dușmanul?!… Așadar, m-am dus la securitate, pe strada Amaradiei, să dau de urma manuscriselor confiscate. Nu le-am găsit, dar am dat de procesul-verbal care atesta că mi-au fost luate de-acasă, dar și de un document în care se specifica negru pe alb că fuseseră confiscate la c­e­rerea expresă a soției. A fost o lovitură grea, dar nu prima! Supapa bănuielilor mi se deschisese la Pa­ris… După ani de solicitări, în  2002, am reușit să ci­tesc la Consiliul Național pentru Studierea Arhi­ve­lor Securității (CNSAS) toate dosarele de urmărire. Așteptam să mi se aducă un dosar, credeam, dar în dreptul meu s-a oprit un domn cu un cărucior dol­do­ra cu dosare. „Ești bogat, amice, mi-a zis, ai 22 de dosare.” I-am aflat pe toți „turnătorii”; unii îmi erau ve­cini, alții colegi de serviciu, chiar prieteni, dar o ade­vărată traumă psihică am trăit când am aflat că nevastă-mea, Aurora, n-a rezistat presiunilor și sem­na­se un angajament în 1961, înainte de a fi eliberată din pușcărie. Ani în șir ea informase securitatea des­pre scrierile mele, despre deplasările, gândurile  și in­tențiile mele. Printre turnători erau și foști deținuți po­litici, cu care împărțisem amarul în anii de detenție. Unul dintre ei, nu vreau să-i dau numele, mi-a cerut iertare. N-am putut rezista bătăilor  și tor­tu­­rilor, n-am avut ca tine o constituție puternică și am cedat, mi-a spus el. Aproape că a căzut în genunchi, ca să-l iert.”

Vasile mi-a arătat lista cu peste 40 de nume de tur­nători. Ca să-i afle, a zăbovit prin București mai bine de-o săptămână. Când ne-am întâlnit, după  ce a revenit din capitală, era alt om, albise de tot, trăia un coșmar, avea sufletul cătrănit de apăsarea tră­dă­rii. „Cum, dom’le, am trăit în pat cu securitatea? Eu nu pot uita anii de tortură și de temniță, dar nici nu pot să-i iert pe cei care m-au condamnat, pe torțio­na­rii care m-au schingiuit zile și nopți în șir, dar mai cu seamă pe trădători. Din fericire, soția mea murise când am aflat lucrurile astea despre ea. Murise și prie­­tenul pe care îl bănuisem pe nedrept că m-a tur­nat cu manuscrisele. I-am certut iertare la mor­mânt… Dar nu-mi ieșea din cap că am fost trădat chiar de mama copiilor mei. Câtă micime! Să distrugi familii, să acționezi mârșav pentru dedublarea vieții – ce poate fi mai degradant? Ține minte, dragă Ioane, eu nu sunt ca alții, nu sunt preot ca să iert păcatele altora, eu nici nu uit și nici nu pot ierta!”

*

Vasile Gavrilescu s-a născut la 5 aprilie 1937, în Silistra, din Bulgaria. A străbătut, încă din anii co­pi­lă­riei, vremuri vitrege. Familia a emigrat în România, sta­bilindu-se la Craiova. Rămas orfan de tată, la o vârstă fragedă, ajunge copil de trupă. Poți rezista, oare, sub ordin, dacă firea ta este a unuia de răz­vră­tit? Încă din adolescență s-a împotrivit regimului opri­mant. Absolvă liceul teoretic, dar școala vieții o învață la periferia Craiovei, laolată cu cei nesupuși ordinelor comuniste. Se așează în fruntea lor și în­fiin­țează gruparea subversivă numită „Bastonul căp­tu­șit”. Cum trădarea își holbează ochii la apariția ori­că­rei fapte bune, mica sa organizație paramilitară de re­zistență împotriva regimului comunist este de­mas­cată. A încercat să fugă într-o țară vestică, împreună cu soția sa, Aurora, dar au fost prinși, judecați și con­damnați. Se căsătoriseră de tineri, din iubire puternică. Știa și ea despre acțiunile lui de răzvrătit și s-a înrolat în organizație, ca opozantă a regimului comunist. În 1959, Vasile Gavrilescu a primit o pe­deap­să ca și cum ar fi ucis pe cineva: 22 de ani mun­că silnică. „Câți ani ai, tinere?”, l-a întrebat jude­cătorul. „22”, a răspuns el. A intervenit procurorul: „Tot 22 de ani de pușcărie merită acest bandit!” Ju­de­­cătorul i-a făcut pe plac. Aurora, soția sa, a fost con­damnată la 10 ani de închisoare. Au fost eliberați în baza faimosului decret de grațiere din 1964. Pes­te un an, trece Dunărea înot, în Iugoslavia. Ducea cu el o carte-jurnal despre acțiunile anticomuniste între­prinse și suferințele îndurate în temnițele comuniste. A fost prins, returnat în țară, dar i s-a confiscat ma­nus­crisul. Este condamnat la șapte ani de în­chi­soare, ca „frontierist” fraudulos. Obține eliberarerea condiționată peste trei ani, când se angajază electrician la o întreprindere craioveană. Dar nu se termină aici stricta supraveghere a lui Vasile Gavri­lescu. Un „dușman al poporului” de calibrul său tre­buia urmărit secundă de secundă și pas cu pas. Ce­lor însărcinați cu filajul li s-a recomandat să gă­seas­că soluții să-i numere și dumicații, chiar și res­pirațiile în somn. Și au găsit! O adevărată armată s-a aflat tot timpul pe urmele sale: 50 de cadre active ale securității, cărora li s-au adăugat vreo 40 de informatori, „surse”, în limbajul securității.

Într-una din întrevederile noastre, Vasile mi-a re­la­tat despre un caz „haios”, cum îl numea Vasile, care a pus pe jar toți filatorii săi. „Văzându-i cât sunt de îndârjiți, le-am promis la un moment dat că voi ajun­ge în Austria, fără să-și dea seama pe unde trec granița și fără să bănuiască ziua. Nu m-au crezut, m-au luat peste picior. După multe peripeții, am ajuns în lagărul din Treiskichen, la 20 de kilometri sud de Viena. Le-am telefonat de acolo, dându-le cu tifla. Era în 1978, când valurile de represiuni asupra dizidenților se întețiseră. Le spusesem încă de la început că mă voi întoarce în țară. Spre stupoarea unora, m-am ținut de cuvânt. N-avea rost să rămân în Occident fără manuscris și fără familie.”

În Franța, Vasile Gavrilescu a ajuns în anul 1985. De fapt a fost gonit din țară împreună cu un  „lot” de 1000 de români. Mai întâi li s-a luat cetă­țe­nia. Ca apatrizi, oameni fără țară, ca păsările ceru­lui, au fost împinși peste graniță. Era și asta o me­todă meschină de a-i distruge de la lungă distanță, într-o lume fără o bază de trai. Cine avea să le des­chidă ușile, pe acolo? Soților Gavrilescu – ca și celor doi copii, o fată și un băiat – li s-au întins brațele în Hexagon. Au primit chiar și statutul de azilanți po­li­tici. Cum aveau atunci să bănuiască, să creadă, că și acest gest era tot un aranjament… Nu mai intru în amănunte. Mâna criminală a dușmanului roșu l-a stri­vit pe Vasile Gavrilescu și la Paris. A stat în ares­tul poliției, pentru cercetări, un an și trei luni. „Achi­tat!”, i-au spus la eliberare. Avea dreptul să-i dea în ju­decată, dar n-a făcut-o. Era scârbit! În acest răs­timp, soția sa, Aurora, obținuse divorțul, iar fata, la numai 18 ani, se căsătorise. N-a mai văzut-o din 1986, când a dispărut. A rămas singur, dezolat și deprimat…

În Craiova s-a stabilit în 1993, împreună cu a doua soție, Nușa, artist plastic.

S-au cunoscut la Paris în 1988 și peste doi ani au încheiat căsătoria. Ducea în spate amintiri grele. Nu mai suporta să-i vadă pe stradă pe cei care l-au trădat. „Ca să scap de ei, de privirile lor impudice, de zâmbetele lor nerușinate, am hotărât să plec din Bănie. În 1998, ne-am cumpărat o casă modestă în Urșanii de Horezu, într-un adevărat colț de rai, sub munte. După ce am studiat cele 22 de dosare, m-am așe­zat la masa de lucru și am scris romanul „Lili­acul”, aducând în fața cititorilor mărturii zguduitoare, urmăriri ca-n filme, dar adevărate, trădări diavolești și nume de trădători care și-au înghițit ultima urmă de credință, cinste și omenie.”

Scriitorul Vasile Gavrilescu, care mai publicase câteva volume de versuri, romane și povestiri, s-a plimbat cu manuscrisul romanului „Liliacul” pe la câteva edituri din București; s-a dus și la Craiova, dar pe rând, din fiecare loc, a plecat cu un refuz… elegant. Chiar și după Re­vo­luție (?) a mai funcționat cenzura, au existat au­tori care au  umblat cu manuscrisele în brațe! A pu­blicat cartea în 2004, la Editura „Antim Ivireanul”, un roman-document cu dezvăluiri terifiante „despre moralitate și impostură, despre disidență și dela­țiu­ne, despre curaj și lașitate, despre opresiune și opor­tunism.” Cu apariția romanului și-a ușurat su­fle­tul. Au scris despre el și cartea sa ziarele și revistele (cele mai curajoase), din țară și de la Paris („Le Monde”, L’Express, bunăoară). Despre opozantul re­gimului comunist din România și despre romanul „Lili­acul”, cu fapte adevărate și cu nume nein­ven­ta­te, s-a aflat și în Anglia. În noiembrie 2009, l-a vizitat o echipă a Televiziunii Algazera, secțiunea Londra, care a realizat un reportaj cu autorul, la CNSAS. Trădătorii de ieri, dar și trădătorii de azi l-au sfidat, nos­talgicii „palatului roșu”, cum numește poetul George Filip regimul comunist din România, l-au ame­­nințat și au încercat să-l strivească. Și ei, ca și cruzii lor înaintași!

*

Era într-o dimineață. Tocmai mă pregăteam să trec pragul casei să mă îndrept spre redacție. Sună telefonul. La capătul firului, Nușa Gavrilescu. „Dom­nule Barbu, veți primi acum o veste zguduitoare. A murit Vasile! S-a stins pe 6 august  (2011). Bulversată și rătutită de moartea sa neașteptată n-am reușit să vă găsesc numărul de telefon, ca să vă anunț până acum.” O clipă de șoc. Plouă amar dinspre Urșani… Să cred că Vasile Gavrilescu, călit în ani de temniță și de exil, s-a dat atât de devreme pe mâna bătrânului luntraș Charon, ca să treacă Styxul!? Nemilos câine Cerberus te implor, coadă de dragon! Fă o excepție, sufletul său să fie liber!

A fost înmormântat în cimitirul din Urșani. În pronaosul bisericii se află îngropate și rămășițele pământești ale lui I. G. Duca. Peste vreo lună, am aflat de zbuciumul său din ultima vreme. Fata și bă­iatul au apărat imaginea Aurorei. I-au scris că nu-l mai recunosc de tată, că se leapădă de el. Ținea foarte mult la băiat. Vasile a rămas dezamăgit de poziția fiului său adorat. Avea o intuiție fantastică. A spus, dintr-odată: „S-a terminat!” El n-a putut să tacă. L-am cunoscut destul de bine. „Să ocolesc ade­vărul?, se tot întreba. Să-l înlocuiesc cu min­ciuna?… Adevărul mă eliberează. Prea multe trădări, un lanț de trădări…”

Cu patru luni înainte să moară și-a pregătit ca­voul. Era scârbit de tot ce se întâmpla urât în jurul lui, de lumea coruptă și deteriorată, de domnii îm­bui­bați  printr-un concurs de furt între partide. Se uita numai la natură, ca la o comoară. „În jungla urbană/ ridurile apei/ înghit amurgul/ ascuns în iarbă/ țin la suprafață/ un pian sicriu/ cântec neterminat…” Cu acest gând venit dinspre Ana-Maria, fata din Dorohoi de 14 ani, care a scris aceste versuri – Vasile n-a luptat, totuși, în zadar! – să notăm și ultima sa atitudine, pe care ne-a lăsat-o scrisă: „Sunt mândru că am suportat să sufăr într-o lume cu oameni care nu se pot schimba, nu pot evolua; o categorie de oameni care au trăit degeaba.”