JUBILEUL
Se spune că percepția timpului în prezent este răsturnată față de cum se reflectă el în amintire. O perioadă cu multă activitate, în care nu-ți vezi capul de atâta treabă și totuși ai reușit să duci până la capăt o mulțime de proiecte, se trece neobișnuit de repede, aproape nici nu simți când s-a consumat. Cu toate astea, privind retrospectiv, în memorie rămâne ca o perioadă deosebit de productivă și de lungă, în care ai făcut și aia, și ailaltă. În schimb, dacă nu ai nimic de făcut și existența este anostă, intervine plictisul, iar orele se scurg cu greutate prin sita timpului. Fenomenul este exact invers, ca o imagine pe retină micșorată și răsturnată. Dacă toate zilele arată la fel, ele vor rămâne în memorie drept o singură zi. Scriitorul argentinian Jorge Luis Borges spunea că dacă privești în fiecare dimineață răsăritul, la bătrânețe îți vei aminti de un singur răsărit.
Asemenea reflecții pe care unii le pot considera desuete își au rostul abia în momentele de bilanț cum ar fi și jubileul părinților. De curând am fost martor la un astfel de fericit eveniment. Nu pot decât să le mulțumesc părinților mei pentru că amintirile care mă leagă de ei sunt atât de multe și de diverse încât par trăite într-o altă lume. O perdea subțire de fum mă leagă de acea viață a mea consumată, ehei, când lumina arăta altfel și toate lucrurile din preajma mea erau reflectate diferit. Acea viață nu se mai poate întoarce, cum nici eu, cel de atunci, n-am cum să mă întorc cu o mișcare forțată de stânga-mprejur.
Percepția mea despre mama este că toată viața nu a avut odihnă. Nimic nu o făcea să șadă, de parcă ar fi avut un motoraș care odată oprit, oprit ar fi fost pentru totdeauna. A fost doar o impresie de-a mea, prostească e adevărat, de care m-am temut tare mult. S-a dovedit falsă. Acum vreun an, motorașul s-a recalibrat singur și, după o pauză forțată determinată de covid, și-a reluat țăcănitul lui plăcut, țaca-țaca, semn că muncește. Hiperactivitatea asta mă sperie câteodată pentru că ea vine la pachet cu o lipsă de activitate din partea celor din jur. Dacă sunt în preajma mamei nu trebuie să fac ceva, preia ea ca un aspirator toate sarcinile și niciodată n-o văd obosită. Ar fi în stare să muncească pentru lumea întreagă, ca un perpetuum mobile. Asta îi și urez să fie.
Cu tata e puțin diferit pentru că tot timpul mă raportez la el. Orice aș face mă întreb dacă el ar fi făcut la fel. Chiar și contrazicerile își au savoarea lor. Îi cunosc atât de bine opiniile încât nici măcar nu mai trebuie să fie de față. E o luptă cu mine însumi, o continuă căutare de argumente imbatabile. Așadar, dragă tată, ard, vibrez, reverberez în dispute imaginare cu tine, iar tu nici măcar nu bănuiești ce se coace în mintea fiului tău. Ca un nebun care se ceartă singur pe stradă, dar ce-i mai frumos decât să fii un nebun căruia să nu-i pese de lumea asta, să fie fericit doar cu sine însuși? Eu așa mă simt pentru că am amintiri.