Imagini peste timp (4)

România, în Epoca de Aur, în care buldozerele şi escavatoarele au muşcat sălbatic din trupul unor case care ar fi putut să fie mândria oricărui oraş european. De remarcat că în vălmăşagul demolărilor săl­ba­tice şi fără discernământ, ponderea o deţin casele care nu au avut de suferit în nici un fel de pe urma cutremurelor. Cei care, la vremea respectivă, au condus desti­nele Râmnicului au comis un act barbar, bună-ştiinţă împotriva patrimoniului nostru arhitectural.

Din păcate, se mai întâmplă şi în aceşti ani astfel de fapte abominabile în oraşul nostru, exemple sunt destule. Întreg patri­mo­niul râmnicean în acei ani de groază a rămas fără stăpân, fiind transformat în ruină o zonă istorică ce reprezenta leagănul şi vatra istorică a vechiului Râmnic.

Centrul istoric era marcat de 396 de clădiri, care au fost rase de pe faţa pământului, 325 de case, circa 82,07%, au mai rămas doar 71 de clădiri, adică 17,93%, din cele rămase au mai fost demolate cu ce scop?

După 1990, Râmnicul a trecut printr-o neagră perioadă de distrugere a istoriei sale seculare, pe care oamenii de cultură ai ace­lor vremuri nu au încercat să apere acest patrimoniu strămoşesc, atât cât era posibil atunci.

Aceştia au fost anii 1980-1985, ani marcaţi de pierderi ireparabile pentru patri­moniul istoric arhitectural al Râmnicului.

Aşa a dispărut o bijuterie a Râm­ni­cului, Casa Medelnicerului Alecu Bujo­reanu, demolată în timpul nopţii, rasă de pe faţa pământului, iar locul acoperit cu pământ vegetal şi câteva ronduri de flori, lăsând o rană de nevindecat în aspectul arhitectural al străzii Traian.