Dintre sute de volume: Poliţa de asigurare pentru catedrale pierdute (1)
Dacă vrei să scrii proză scurtă, citeşte mult teatru: iată o lecţie pentru predarea căreia nu găseşti pe piaţă manual mai bun decât exemplarul volum de povestiri Catedrala pierdută (Editura Antim Ivireanul, Rm. Vâlcea, 2012). Ce altă tehnică narativă ar fi putut oglindi mai clar de atât experienţa scenică a autorului? Încă de la primele pagini, Doru Moţoc îţi readuce aminte – dacă mai era nevoie – că nu degeaba are pe mâini frâiele unui teatru municipal. Textul e manevrat cu uşurinţa şi rutina cu care ai mânui periuţa de dinţi, articulându-se din segmente scurte, alerte, asemeni unei telegrame: „Uliţa m-a scos într-adevăr la varniţă. Am zărit încă din drum carul. Boii, desjugaţi, păşteau ceva mai departe. Văru-meu şi cu nenea Gheorghe descărcau nişte lemne. Se grăbeau. Începuse să se întunece” etc.
CONTINUARE…