Dintre sute de volume: Poliţa de asigurare pentru catedrale pierdute (2)

Introducerile bruşte ale prozelor, în care urci întotdeauna „din mers”, se adaugă şi ele econo­miei generale de mijloace caracteris­tică genului dramatic, dusă de dialog până la scheletizare. Bulboana începe, bunăoară, cu următoarea tăietură optativă: „Abia după ce ieşi din casă văzu că ar fi făcut mai bine dacă şi-ar fi luat pardesiul.” Dar mai cu seamă procedeul înscenării e din aceeaşi recuzită. Vraja varniţei din Catedrala pierdută se rupe odată cu turnura tragică luată de „logodna” adolescentină oficiată în ea, decorul ceremonial preschimbându-se într-unul tombal. Tot o comutare între real şi iluzie este şi truculenţa perspec­tivei din Mireasmă de fân, însă una de domeniul disocierii schizofrenice. Enigmaticul accident al zburătorului cu parapanta din De ce se frâng aripile îngerilor pare şi el să teatra­lizeze un clasic suicid cherchez la femme. Joaca de-a încătuşarea din Bulboana virează brusc de la simbol matrimonial la farsă neagră, cu deznodământ ca în versiunea ecranizată a Penei de automobil (mai reuşită chiar decât originalul) a lui Dürrenmatt. Cea mai insolită punere în scenă rămâne probabil contrapunctul din Recviem pentru un şobolan, unde lumea obiectelor casnice e observată din dubla perspectivă antagonică a şoarecelui tentat de frigider şi a vânătorului său. Şi mai întotdeauna, culisele acestor mici spectacole epice rămân un pic misterioase, dându-ţi sentimentul că ţi-au fost spuse doar trei sferturi din poveste şi că naratorul şi-a rezervat restul pentru sine ca pe un secret de fabricaţie. De fapt, explicaţia trebuie căutată mai degrabă în tehnicile cinematografice întrebuinţate cu dezinvoltură, în secvenţialitatea evazivă şi ramificaţiile dezvoltate de schimbările bruşte ale unghiului de observare, de alunecările onirice sau de retrospectivele de tip flash-back. Un asemenea exemplu de „operatorie” îl oferă magistral partida de înot din Patru sute de metri până la stabilopozi, unde imageria e atât de expresivă şi distributivă, încât aproape că face de prisos dialogurile : „Intrăm în apă. Îl simt încordat. Nu vrea să mă lase să văd asta. Râde. Mă stropeşte cu apă. Îi răspund la fel. Apa ne-a ajuns la piept. Începem să înotăm. Un val înalt ne acoperă. Ieşim în acelaşi timp de sub el, ca doi delfini în soare. E bine. Ne îndreptăm spre stabilopozi. (…) Îl strig pe băiat. Tăcere. Şi deodată nici nu-l mai zăresc. Mă ridic pe creasta unui val şi privesc repede în jur. Încerc să calc apa, dar alt val mă răstoarnă” etc.

Orice am spune despre pretenţia romantică a lui Octave Feuillet ca marea proză să se facă „istoria unor simţăminte nemaiîntâlnite”, fapt e că  nu hipertensiunea şi isprăvile personajelor sunt ceea ce-l desemnează ca prozator exemplar pe inventatorul Teatrului imaginativ. Dimpotrivă, pe cât de simple pe atât de funcţionale, povestirile din Catedrala pierdută rămân memorabile tocmai prin uriaşul potenţial de analiză şi atmosferă atribuit faptului divers. Un locatar al sanatoriului de nevroze din Bulboana îi ţine unui scriitor dezabuzat o predică ce întoarce pe dos „infernala” alteritate sartriană din Huis clos : „Există un singur mijloc de a te salva : ceilalţi. Încearcă să uiţi de dumneata, pentru ei. Priveşte strada ! Fetişcana aceea brunetă, ori bătrânul adus de spate, ori femeia frumoasă de lângă chioşc şi toţi ceilalţi, şi alţii ca ei, merită o carte frumoasă şi adevărată despre viaţa lor. Unii o şi aşteaptă. Încearcă să o scrii dumneata.” Şi e tocmai ce face Doru Moţoc însuşi, într-o manieră sintetică ce-i convoacă în pagina scrisă deopotrivă pe prozator, pe poet, pe dramaturg, pe dascălul de critică şi artă teatrală, pe filologul „cum laude”. Cu scriitura ei şlefuită ca piatra de râu şi cu rafinăriile impresioniste de zile mari („apa era limpede şi, uneori, prin locurile bătute de soare, se vedeau fulgerând peşti argintii”), impecabilul volum de faţă este cartea de vizită a unei îndelungi cariere artistice ajunse la apogeu. O poliţă de asigurare graţie căreia titularul îşi poate răscumpăra azi, cu vârf şi îndesat, catedrala pierdută a tinereţii.