Curiozități dintr-o lume ce se lasă modelată
Puține sporturi propun întreceri mixte, de bărbați și femei: ar fi tenisul de câmp, de masă, călărie (unde, de fapt, concurează calul) și încă vreo câteva. Revenind la tenisul de câmp, astfel de întreceri de dublu mixt sunt organizate mai mult din amuzament, doar la turneele de Mare Șlem, pe premii modice în comparație cu cele de pe tabloul de simplu sau de dublu. Și pentru că Marele Șlem dă tonul, de câțiva ani valoarea premiilor din întrecerea feminină a egalat-o pe cea a bărbaților. Altfel spus se face ceva concret și la acest nivel, dacă tot ni se vâră pe sub nas concepția egalitaristă a nediscriminării pe criterii de gen.
La fotbal, o astfel de prevedere ar părea aberantă, dar să nu ne pripim. Deocamdată, federația încearcă să convingă cluburile din prima ligă ca să-și înființeze și secții de fotbal feminin. Propunerea nu este primită cu ochi buni de patroni, Gigi Becali exprimându-se în stilul lui colorat: „Cum să dau eu bani la femei, așa ceva, dacă se interpretează altfel?” Dar Becali nu a fost de acord nici cu regula „under 21” și, totuși, s-a implementat, așa că nu este un etalon. De fapt, cred că teama cea mare este să nu apară o directivă care să împartă bugetul clubului pe din două, jumătate la echipa lui Elias Charalambous și cealaltă jumătate la secția de fotbal feminin. Sau și mai rău. Într-un fotbal al viitorului ce se vrea dominat și reglementat de mințile săpunite bine la interior ale egalitariștilor, nu ne-ar mai surprinde ceva. De la liberalismul democratic care lăsa societăților dreptul de a-și găsi singure echilibrul pe niște baze solide, fără intervenționism statal sau suprastatal, s-a ajuns la o suprareglementare în toate domeniile, după principiul corectitudinii politice. Dacă George Orwell ar mai fi trăit, probabil o nouă distopie ar fi ajuns la mare căutare prin librării: cronica unui meci de fotbal în care jumătate de echipă este formată din bărbați, jumătate din femei, iar al unsprezecelea jucător musai trebuie să fie un transexual. Evident, jocul cu mingea ar fi eclipsat de poziția în teren a unora sau a altora dintre protagoniști.
Pe vremuri, la cursurile de jurnalism, pe lângă exemplul cu omul care mușcă un câine ni se dădea și un altul, cel cu broasca fiartă. Îl știți? N-am încercat, dar se spune că atunci când arunci o broască într-o oală cu apă fiartă, ea va sări imediat și se va salva. Dacă, în schimb, pui broasca în apă rece și o încălzești progresiv, ea se va acomoda cu apa și-și va da seama de pericol abia atunci când va fi prea târziu ca să mai poată face ceva. În aceeași cheie a obișnuinței, măsurile care ni se par acum aberante, care frizează absurdul, propuse de apologeții corectitudinii politice, ar putea fi percepute altfel la un moment dat. N-ar fi exclus ca, peste câteva generații, să intre în firescul cotidian. Și atunci ar fi prea târziu pentru a mai lua atitudine. Pe de altă parte, s-ar putea ca cei din viitor să ne vadă ca pe niște curiozități și să declare la unison: „Doamne, cât de discriminate mai erau și femeile pe vremea aia!”. Cam la fel cum le vedem noi astăzi pe muierile de acum un secol, care nu erau lăsate să lucreze, căsătoriile se aranjau între familii, iar dacă mai și comentau, primeau și câteva scatoalce.