Statuia de chivuță bosumflată a domnului Crin Antonescu
Asist, resemnat de ceva vreme, la prestațiile meteorice ale domnului Crin Antonescu, dezamăgire supremă pentru unii, pentru mine doar gust amar. Am crezut în steaua, încă necariată de hoție, a liberalului, iar gândirea lui, care se făcea auzită prin vorbe spuse cu meșteșug și înflăcărare, m-a fascinat uneori. Am ținut, atât cât poți ține la un politician, la profesorul de istorie. Chiar și atunci când mă uluia cu o splendidă naivitate. Dublura de ghips și plastilină a domnului Ponta, care nu lua nicio bătălie în piept, ci căta mai întâi scorbura de refugiu la o adică, îl arăta aproape eroic în zminteala de a crede în prietenie și adevăr. S-a prăjit și a simțit-o prea târziu. Inteligența lui exprimată fără cusur în oratorie – nu poți fi un dobitoc și să ai talentul de a vorbi inteligent, cum adversarii lui încearcă și chiar reușesc să-l micșoreze și traforeze în ridicul – s-a fleșcăit în clipa decisivă. Învins sufletește de avalanșa de minciuni și zoaie vărsate peste el, a capitulat probabil. Oricum, el i-a predat tovarășului confecționat din plastilină, toată truda, toată puterea, toată agoniseala. I-a dat puterea la cheie, îngăduind mizeriile și travestiurile care au urmat pe scena politică, inclusiv aproape dezmembrarea partidului lui. Nu trebuia să plece de lângă PSD? Trebuia, dar nu așa. Trebuia să plece mai de demult, iar dacă a plecat când a plecat trebuia s-o facă mintos, chiar machiavelic, așa cum machiavelic a jucat cu liberalii Ponta, tot timpul. A plecat ca un fraier, nu greșesc dacă spun că a plecat ca un prost, aiurea, neînțeles nici de el însuși, neînțeles de nimeni. S-a supărat pe sat?
Lucrurile sunt fumate de acum, iar scrumul nemulțumirilor multora se depune încet, ca o mâzgă peste care călcăm. Iată însă că domnul Crin Antonescu, departe de a se căi pentru capcana în care a fost atras, departe de a-și pune la zid naivitatea, departe de a regreta că a contribuit la construirea unei mezalianțe în care le găsim măritate pe Roberta Anastase cu Renate Weber și a salvat o monstruozitate pentru a clădi alta, și aici mă refer la monstruozitatea partidului-stat PSD, iese bosumflat la câte o întâlnire cu microfonul în care el, guralivul de ieri, slobozește câte o monosilabă plină de substanță și dedesubt. Îl susțineți pe Iohannis, candidatul partidului dumneavoastră? Nu! De ce? se încăpățânează reportul. Urmează un fel de De-aia! M-a dezamăgit, catadicsește să slobozească într-un târziu pomana unui răspuns, Antonescu, pentru că a fost contradictoriu! Măi, fir-ar să fie! Când, cum? Înțeleg că prin 2012 sau când a vorbit despre evenimentele din 2012. Dar Iohannis, cum o fi el, bun, nebun, e candidatul partidului tău, singurul pe care și-l mai poate permite. Cel mai mare dușman al lui Ponta e neamțul pe care vrea să-l spulbere înainte de vot. Îi faci iar, domnule Antonescu, un serviciu pe de-a moaca lui Victoraș? Sunt date certe că și Băsescu îl vrea dus pe Iohannis îndărât la Sibiu, fără ca urnele să se pronunțe. Îl ajuți pe Băsescu pe care știu că nu l-ai iubit niciodată? La aceste două dușmănii fățișe, de la doi tipi care au toate hățurile puterii în mâini, adaugi și bosumflarea ta care face mult, cântărește mult. Nu ai intrat în campanie? Ai intrat. Împotriva propriului tău candidat. Ai, încă, simpatizanți domnule Antonescu. Unul, prin niște reziduuri de speranță terfelită sunt chiar eu. De ce faci porcăria asta monosilabilă, mai rea decât dacă l-ai înjura de o mie de ori de mamă pe Iohannis? O faci conștient domnule Antonescu, știi cât de mult contează nu-ul tău. Românii știu niște sași pe care, spre regretul lor, i-au pierdut. Oameni neguralivi și puși pe treabă. Și mai știu și vreo trei regi nemți care au reprezentat mult pentru istoria României. Poate că românul ăsta neamț o fi defect, dar dă-i șansa măcar să vorbească, să spună ce are în minte, lasă-mă să-l aud fiindcă atunci când l-am auzit a vorbit cu chibzuință. Ce te ustură atât de tare la ficați de-i dai șuturi parșive că doar tu l-ai adus la București?