Războiul creștinesc și pacea barbară
Se spune că rolul credinței este acela de a aduce pacea în suflet, întrucât împăcarea cu Dumnezeu reprezintă și o împăcare cu sine însuți. Calea milostiveniei ne face mai buni, mai umani, respectarea perceptelor biblice stă la baza conviețuirii sociale. O fi așa, nu zic nu, atunci de ce pacea lăuntrică nu își găsește corespondent și în exteriorul ființei noastre? De ce nu există o pace între oameni diferiți, care să prevaleze dorinței de a-i domina?
Dacă am face un top trei al motivațiilor care au stat la baza conflictelor armate din toată lumea, în decursul anilor, pe primul loc s-ar situa lăcomia tradusă prin acapararea de noi teritorii. Pe treapta imediat următoare am afla motivul religios și abia pe locul trei criteriul etnic. Așadar, religia este responsabilă pentru unele dintre cele mai aprige războaie (și de cele mai oribile masacre ale populației civile) începând de la cruciade, Războiul Crimeei, pentru accesul la locurile sfinte, și terminând cu sângeroasele războaie moderne. În numele păcii, creștinii, evreii și musulmanii se luptă pe viață și pe moarte cu tot ce au mai sfânt.
Civilizația, pe lângă progresul tehnologic al armelor de distrugere în masă, nu a adus cu sine și toleranța religioasă scontată. S-a dovedit în decursul istoriei că educația și cultura nu le inhibă semenilor pornirile sadice. Chiar și cele mai evoluate societăți sunt capabile de atrocități, am văzut în Al Doilea Război Mondial. Dacă secolul 20 a avut în centrul atenției evreii, se pare că secolul 21 aparține conflictelor cu lumea musulmană.
Dacă ar fi să dau o definiție a intoleranței de orice fel, inclusiv religioasă, aș spune că pornește din ignoranță, iar ignoranța din necunoaștere. Lumea se împarte în buni și răi, iar cei ce nu sunt ca noi, ineluctabil sunt răi, fără să ne aplecăm mai mult ca să observăm ce-i face atât de diferiți. Ce face religia lor să fie atât de diferită? Este mahomedanismul incompatibil cu lumea creștină și cu lumea mozaică? Dacă plecăm de la premisa asta, clar nu mai e ceva de făcut. Și putem vedea lucrul acesta inclusiv din ceea ce se întâmplă în prezent în Cisiordania și în Fâșia Gaza. Cabinetul israelian are pe masa de lucru strămutarea tuturor palestinienilor, care, oricum, erau refugiați în Gaza, undeva în Peninsula Sinai, în timp ce palestinienii declară Jihadul, adică uciderea oricărui evreu sau creștin, indiferent de consecințe. Mai grav este că radicalizarea se vede și la nivelul politicienilor sau a liderilor zonali. Un ministru israelian, suspendat ulterior, nu s-a sfiit să propună o soluție pentru Fâșia Gaza: bomba atomică. Seamănă pe undeva cu soluția finală ce i-a avut ca victime. De pe aceste poziții nu se întrevede un dialog, iar o conciliere este încă departe.
Personal, sunt un tip pacifist care privește cu speranță spre viitor. Unul din truismele acestei lumi spune că orice război s-a încheiat cu o pace. Viceversa, chiar dacă e valabilă, nu ne interesează. După ce le va trece furia și-și vor îngropa morții, beligeranții vor fi nevoiți să se așeze la masa negocierilor și să redacteze o pace durabilă care să respecte demnitatea celuilalt și să nu mai permită ororile încă proaspete în memorie. Sunt încredințat că așa va fi.