Japonia de peste deal
Zilele trecute m-am întors dintr-o scurtă vacanță în Austria, în care am ajuns până la Salzburg sau Hallstatt. Deși poate părea o excursie banală, mai ales că am întâlnit mulți români, aș vrea să povestesc cu voi despre această experiență. Voi pleca de la faptul că, după mulți ani, s-a ivit ocazia să călătoresc în străinătate cu mașina. Altfel, avionul e mult mai comod. Și am avut niște simțăminte mai aparte la ieșirea din țară.
Ca orice om crescut în comunism, unde granițele țărilor socialiste erau ferecate, am experimentat perioada de după, când românii doreau să plece, să circule, să facă speculă. Unii chiar să muncească. Autocarele ajunse în vămi gemeau de lume care numai turiști nu păreau a fi. Se stătea cu orele pentru că bagajele erau desfăcute, cotrobăite la sânge și confiscată marfa, indiferent de ce natură: țigări, blugi, rulmenți etc. Uneori se făcea chetă în autocar, pentru a-i determina pe vameși să fie mai puțin zeloși, și atunci scăpam mai repede. Chiar mai târziu, când am început să călătoresc cu mașina personală, ne crispam când ne apropiam de vamă, știam că reprezintă un punct de nestăvilite umilințe. Am experimentat și cozile pe la ambasade pentru vize, unde trebuia să dovedești că ai o familie, un loc de muncă și un venit sigur, alt șir de umilințe.
Mi-am amintit de aceste trăiri în timp ce treceam fluierând pe la Nădlac, printr-o vamă dezafectată. Și am avut un sentiment acut de libertate, de parcă respiram un alt aer. Dacă nu ești atent, având în vedere că se circulă pe autostradă, nici nu-ți dai seama când ai pătruns într-o altă țară. De fapt, am pățit-o la unguri, am ratat o ieșire de pe autostradă și ne-am trezit în Slovacia, deși ne cumpăraserăm vigniette doar pentru Ungaria și Austria. Dacă eu, un turist mai mult decât banal, am avut senzația că ni s-a luat o cămașă de forță, vă închipuiți ce e în sufletul camionagiilor. Probabil este multiplicată cu o sută. Câți ani din viață or fi petrecut așteptând cu zilele la cozi de camioane pe care le zăreai când mai aveai vreo zece kilometri până în vamă? Acum toate astea sunt istorie. În sătucul nostru digital putem să călătorim nu numai cu imaginația sau pe internet. Muncim de oriunde, în cadrul unor companii multinaționale avem colegi în diferite locații de pe glob și de toate naționalitățile.
În cazul meu, deplasarea la Salzburg a urmărit să ne întâlnim cu o prietenă venită tocmai din Japonia. Este colegă de serviciu cu soția mea, lucrează împreună pe același proiect de cinci ani, dar nu s-au văzut niciodată. Hayley Mak este de origine coreeană, crescută în Canada, rezidentă în Japonia de unde lucrează pentru o companie americană. Cum pentru ei Europa înseamnă o singură țară, a venit propunerea să ne deplasăm și noi măcar vreo mie de kilometri, că ea a parcurs de zece ori pe atât, și evident că nu puteam zice nu. Pentru anul viitor am fost invitați la Tokio și cred că nu mai scăpăm.
Nu știu cum sunteți voi, dar eu mă uit în urmă și văd că ne permitem lucruri la care nici nu îndrăzneam să visăm acum 20 de ani sau chiar mai puțin. Dintr-un salariu la România liberă abia îmi acopeream o noapte de cazare la un hotel mai răsărit. Preferam să dorm în mașină sau pe la moteluri de mâna a treia. Scriu aceste rânduri cu convingerea că libera circulație a persoanelor este un drept, nicidecum un privilegiu, pe care l-am câștigat greu și dacă nu suntem atenți putem foarte ușor să-l pierdem. Deja aud voci care susțin că Schengen-ul este un cadou otrăvit, mai mult un blestem decât o binecuvântare. Ce stat național mai e și ăla fără granițe?! Pleacă românii, vin străinii să le ocupe locul. Să nu ne lăsăm păcăliți de astfel de fantoșe suveraniste, nostalgice după un trecut pe care îl detestăm. Pentru că asta înseamnă blocarea unor oportunități și condamnarea la izolare.