INFANTA OLGA
De cum i-am văzut cele mai noi lucrări mi-a venit în minte titlul textului ce se va înşira în continuare pe pagină. Titlul şi o dorinţă arzătoare de a-i mulţumi Olgăi Popescu pentru candoarea nealterată şi nedisimulată din pictura ei. Tocmai m-am întors din vizită şi cred că dacă n-aş fi ieşit câteva ore din timp, păşind în spaţiul apartamentului unde locuieşte împreună cu fabuloşii ei părinţi, aş fi înţeles doar pe jumătate de ce pictează Olga aşa. Acum totul se leagă. În consecinţă, aş vrea să scriu un text care să semene măcar puţin cu unul dintre tablourile sale.
Am fost în povestea Olgăi Popescu şi-mi vine greu să mă desprind de ea. Ca să mă fac mai bine înţeleasă, trebuie să mărturisesc că am cunoscut o casă de oameni unde am avut sentimentul că niciodată nu ţi s-ar putea întâmpla ceva rău. Aproape fiecare obiect e apotropaic în căminul-atelier al tinerei pictoriţe.
M-am reîntors în timp şi acasă cu trei borcane de dulceaţă (mure, cireşe, piersici), o jumătate de litru de lichior de nuci, toate gătite de doamna Popescu, o ceaşcă dintr-o sticlă incredibil de fină, discret ornată înspre buză. Daruri de la familia Olgăi. Şi un buchet de tuberoze de la Olga. Le-am înşirat pe bufet şi le privesc nu ca pe nişte alimente-licori-obiecte, ci ca pe nişte semne de iubire exilate din casa lor ca să aducă bucurie acolo unde aceasta a lipsit mult timp. Şi pe lângă toate cele deja evocate, am revenit în spaţiul şi timpul meu cu imaginea greu de şters a tablourilor crude încă, în curs de finisare, pentru expoziţia personală din luna octombrie 2014.*
Mi-e şi mai clar acum că nici n-ar putea picta în altă parte, exceptând experienţele de plein-air, ieşirile în natură, de altfel rare, ale artistei. Olga Popescu însăşi trăieşte într-o poveste ce se derulează de la un capăt la altul al zilei, iar pictura ei e oglindirea în multe chipuri a unei biografii dispuse să-şi constuiască permanent un background din epoci, stiluri, portrete venite din trecut, din epoci fără legătură vizibilă între ele, dar unite prin sentimentul atemporal de fericire. O fericire izvorâtă, paradoxal, din trăirea la maximă intensitate a fiecărei clipe sortite trecerii.
Olga Popescu aduce în spaţiul apartamentului-atelier şi în prezentul picturii sale chipuri, imagini, simboluri din Grecia arhaică şi clasică, din Orientul îndepărtat şi apropiat, din Europa renascentistă, barocă şi manieristă, din benzile desenate şi desenele animate. Şi o face în aşa fel încât să nu existe nici o dizarmonie. Patru simboluri aduc la un incontestabil numitor comun toată această desfăşurare de citate culturale: curcubeul care le leagă aşa cum o fundă împachetează un cadou, obsesia infantelor lui Velasquez, câinele „Curaj” dintr-un desen animat, un fel de alter ego al artistei şi Infanta Olga, personajul omniprezent, oglindire în oglindire a imaginilor despre sine.
Olga Popescu „joacă” diverse roluri în tablourile ei, aşa cum unii regizori de film se distribuie în propriile producţii. Şi tot în roluri principale sunt distribuiţi, întotdeauna alături, într-o continuă mărturisire de iubire, „autorii” Infantei Olga, părinţii ei. Alăturările de personaje şi de simboluri ale prezentului imediat şi ale trecutului foarte îndepărtat sunt pe cât de neaşteptate, la prima vedere, pe atât de unite într-o logică a trăirii unui continuu miracol.
Ca orice suflet candid, şi al Olgăi tânjeşte după perfecţiune şi armonie. Şi cum perfecţiunea nu e apanajul prezentului, ea o află în trecut, în arta sacră din spaţii îndepărate. Şi cum armonia nu e apanajul lumii în care trăieşte, o află în propria familie. Nimic însă nu e strident, nici ostentativ pe pânzele Olgăi Popescu, chiar dacă paleta ardentă şi contrastele exploatate la maximă intensitate electrocutează privirea. Sub bagheta magică a Infantei Olga, orice devine posibil: jocul cu şi de-a păpuşile, cu şi de-a personajele din desene animate, întâlnirile spectaculoase între o choră antică şi Câinele „Curaj”, între autoportretul ca divă cu o Madonă desprinsă de pe ancadramentul unei bazilici catolice, umorul, ironia şi autoironia lângă un puternic sentiment de fericire, plutirea în spaţii şi timpuri îndepărtate alături de certa fixare într-un prezent acut. Infanta Olga păşeşte din spaţiul miraculos al căminului părintesc pe scena închipuită între ramele tabloului, de mână cu „Infantele” descinse din tablourile lui Velasquez. Olga Popescu se construieşte şi se reconstuieşte într-o multitudine de înfăţişări, îşi schimbă continuu costumele, căutând dincolo de aparenţa efemeră o esenţă statornică.
Tentaţia de a-i încadra arta într-un curent poate fi riscantă. La o primă vedere ar putea fi catalogată ca postmodernă, însă postmodernismul acţionează înspre disoluţie, în timp ce pictura Olgăi Popescu tinde spre construcţie. Căci ce altceva, oare, dacă nu un Paradis pierdut încearcă să refacă din fragmente pictura ei? Postmodernismul nu operează nicidecum cu noţiunea de miracol care în tablourile Olgăi Popescu e tradus în fapt ca sub umbrela lui Mary Poppins. Luiza BARCAN
*Personala Olga Popescu – SELFIES’WITH BOZAR sau AUTO (PORTRETE) CU ISTORIA ARTEI – a fost vernisată vineri, 17 octombrie 2014, ora 18.00, la Galeria de Artă ARTEX din Râmnicu Vâlcea. Despre pictorița Olga Popescu și minunatele ei tablouri (picturi de o originalitate aparte, opera unei artiste cu un talent de excepție) au vorbit Gheorghe Dican, președintele Filialei Vâlcea a Uniunii Artiștilor Plastici din România, Luiza Barcan, critic de artă, și Petre Tănăsoaica, directorul cotidianului „Viața Vâlcii”. Pe simezele Galeriei de Artă, lucrările Olgăi Popescu pot fi admirate de cei interesați până la finele lunii în curs. O remarcă demnă de consemnat: la vernisaj am remarcat un grup numeros de elevi ai Liceului de Arte „Victor Giuleanu” din Rm. Vâlcea, care își exersează talentul sub îndrumarea acestei distinse pictorițe -profesoară. Un exemplu care trebuie extins. La diverse spectacole, la vernisaje, lansări de carte, întâlniri cu oameni de știință și cultură din varii domenii etc., elevii și studenții trebuie invitați cu prioritate. Ar constitui un bun prilej de informare a lor. (I.B.)