Dan Cioca, dezordonatorul
„Metafora cu chip de femeie” – grafica atât de obstinant propusă până acum de Dan Cioca – şi-a pierdut contururile, liniile s-au diluat până la disoluţie – şi albul a fost invadat de culoare; masiv, debordant, strălucitor, frenetic, ca o răzbunare de destin. El zice că s-a jucat, dar altcineva s-a jucat cu mâna lui. Timp-spaţiu-lumină-verde crud-galben pur – o muzică izvorâtă dintr-o flaşnetă cosmică, imprevizibilă ca o furtună dezlănţuită din cea mai senină geană de cer. Criticul de artă Adrian Silvan Ionescu chiar aşa l-a numit: Dezlănţuitul. Eu aş accentua, încă. Am văzut cu ceva timp în urmă, la Paris, o expoziţie (de colaje, însă) semnată de poetul Jacques Prévert, pe care organizatorii o numiseră/îl numiseră Dezordonatorul. La fel se joacă şi Dan Cioca în această imprevizibilă ieşire pe simeze, cu culorile lui: dezordonându-le cu o mână – şi ordonându-le (cu) o altă mână, nevăzută, după criterii ce ne scapă. Dezordonatorul Dan Cioca.