Făcui ce făcui și de lucru dădui…
După ce scrisei mai dejun – adică ceva timp în urmă – niște cuvinte cu iz oltenesc, mesteșugite cu dichis, despre rivalitatea, absolut firească, dintre mai vechea paporniță și mai noua geantă Vuitton, mă trezii într-o clară situație de scărpineală după ceafă. Na, zisei, făcui ce făcui și de lucru dădui.
Îmi cere un becher de București, dar bun cunoscător al tainelor traiului vechi de la țară, ce s-o mai ocolesc, un șugubăț de oltean, să scriu câte-o snoavă pe săptămână de-acolo din sat de la noi.
– Scrie, nene, cum știi tu că era cândva pi la noi prin Morunglav, că or mai fi cititori cărora, hârșiți de traiul de bonjuriști de la oraș, le este dor de vremile alea, că n-or fi fost numai o pacoste pe capul oamenilor…
Îi zic:
– Scriu, dragul meu, dar cei care n-au trăit vremurile alea or zice că-s nostalgic sau că n-am ce face.
Primesc replica îndată:
– Lasă, neică, vorbele de clacă să turuie în gol! Scrie cum erau vorba și traiul la noi. Cu vorbe și aere d-astea filosofale unii se cred astăzi tare deștepți, chiar filosofii pământului… Însă unii – și sunt foarte mulți – așteaptă amintirile satului, amintirile noastre de suflet…De altfel, chiar unii din „capitaliștii” de azi au trăit pe viu vremurile alea ca ale lui Creanga din „Amintirile” sale din copilărie. Îți aduci aminte, când treceai pe uliță ziceai „buna ziua” preotului, învățătorului sau ziceai „sărut mâna, tanti Bala”, ca și bătrânei Lixandra care sta pe prispa casei sau pe banca de la poartă așteptând răbdătoare copiii de la oraș să mai vină pe la ea, în satul de unde plecaseră.
– Ce mai tura-vura, m-ai lămurit. Dar treaba cea mai grea este cu ce să încep. Nu e ușor să treci prin mosorul anilor o parte din amintiri îmbrăcate în parfumul vieții de altădată…
Una peste alta, sprințar la idei și pus pe treabă, mi-adusei aminte de anii frumoși ai școlii de la țară, când tata și mama – învățători în satul meu aflat pe malul unui liniștit râușor cu vad plin cu apă, ce se cheamă Oltețul. Carevasăzică, un pui de Olt!
Cei șapte ani de-acasă, din satul natal, mi-au fost călăuză toată viața. Mi-e dor de sat cum mi-e dor de tata, dus demult la Domnul. Mama, o învățătoare severă, care emana în jurul ei numai lumină și iubire, are astăzi 91 de ani și trăiește cu speranța să atingă suta. Mi-aduc aminte, m-a luat cu ea la școală când am împlinit șase ani. „Lasă, băiatul mamii, învățătura nu-ți fură copilăria, te face om mai devreme!”. S-a dus tata cu trenul la București și a cerut dispensă de vârstă pentru mine. Până a sosit aprobarea, învățătoarea, colegă de-a mamei, m-a așezat în ultima bancă.
Ajunsei la bețișoare și cârlige. Îmi zice doamna învățătoare: „Tu l-ai mai făcut cu mamă-ta, acasă? Prea repede și sigur îți merge mâna!”.
Am lăsat bețișoarele și cârligele de-o parte și i-am scris răspunsul pe caiet: „Doamna învățătoare, am învățat să scriu și să citesc pe deal, când mă trimitea mama cu capra la păscut.”
I-am arătat ce-am scris. Învățătoarea mi-a luat caietul, s-a dus la catedră și într-un colț al foii a scris cu cerneală roșie: 10 (zece). Si uite așa am primit prima mea notă de zece, când aveam doar șase ani…