Viceversa
Viața politică de la noi ne oferă din plin confirmarea unor motive literare recurente în literatura universală. Cum? Prin exemple. De pildă, recunoaștem persoana care își duce existența mediocră, marcată de aspirații mărunte, care la un moment dat, printr-o ironie a sorții, ajunge în fața unui miracol. Faimă, putere, prosperitate, se bulucesc în fața ei cum n-a visat vreodată. Țelul suprem devine dintr-o dată palpabil, aproape că îl poate atinge cu mâna, e acolo, mai are doar un pas. Dar, vai!, îi scapă printre degete din cauza unei conjuncturi de data asta nefavorabile. Din acel moment începe degringolada. Persoana respectivă, decentă până atunci, apelează la gesturi care frizează nebunia, de neînțeles pentru o judecată normală, și o compromit iremediabil. Unul dintre primele simțuri care se atrofiază în astfel de situații este cel al penibilului. Am întâlnit acest motiv la I.L. Caragiale, în schița Două loturi, dar și la alți autori de la începutul secolului trecut. Kafka e un nume care îmi vine la întâmplare, sau chiar Liviu Rebreanu.
Îl întâlnim acum la Elena Lasconi. Personajul ar putea fi comic dacă n-ar fi grotesc, sau viceversa. Își joacă rolul cu devoțiune în arena politică, zici că-i scris pentru ea, mănușă. Lasă impresia că nu face niciun efort să livreze gafă după gafă. Ultima dintr-un lung șir o reprezintă preluarea retoricii extremiste de decredibilizare a instituțiilor statului și a sloganului ”turul doi înapoi”. Originalitatea nu e punctul ei forte, dar asta n-ar fi nicio dramă. Mai grav e că într-un timp relativ scurt, Ilenuca a reușit să facă praf bruma de încredere pe care i-o acorda electoratul în decembrie, oripilându-și până și cei mai vajnici susținători din propriul fief. De altfel, conducerea USR s-a văzut nevoită să-i retragă sprijinul, adică să se desprindă cumva de un meteorit care după ce a avut o traiectorie ascendentă, acum îi trăgea în jos. Mă rog, chestii de balistică, n-are rost să insist. Așadar, Elena a fost lăsată singură, dar nu pentru mult timp, și-a găsit imediat sprijin la foștii adversari. Aceștia au înfiat-o și acum defilează cu ea. Să nu-și dea oare seama că nu pe ea o plac, că-i frumoasă și deșteaptă, mânca-o-ar mama, ci mocirla în care se complace? Probabil că nu. Faptul că Elena Lasconi nu e un caz izolat o mai spală puțin, pesemne sunt greu de gestionat niște trăiri atât de intense. Oamenii aceștia care au ajuns până în pragul unui deziderat măreț și din varii motive au dat chix, ulterior nu se pot vedea din exterior ca să-și spună mai penibil de-atâta nu se poate. Din contră, dovedesc pe zi ce trece că se poate.
Politicienii care ajung la putere au și ei trăiri intense, dar măcar aceia pot să se rupă de promisiunile trecutului și să-și vadă liniștiți de viața nouă.