Prin Râmnicul de altădată


Draga mea,
Trebuie să recunosc că telefonul tău a produs în sufletul meu o emoţie aproape magică deoarece, pe parcursul mai multor zile, m-am întors cu gândul mereu la anii atât de îndepărtaţi ai copilăriei şi adolescenţei noastre. Mai ales noaptea, când uneori somnul mă ocoleşte, încep să compun în gând, scrisori ample, dar care în zorii zilei mi se şterg complet din minte.
Acum încerc să încropesc ceva pentru tine, ca să-ţi mai aminteşti vremurile de odinioară.
Mai ţii minte străzile curate şi liniştite pavate cu piatră cubică ale orăşelului nostru patriarhal, străbătute de oameni în vârstă, onorabili, distinşi şi mai ales politicoşi, pentru că nu în zadar Râmnicul era supranumit oraşul pensionarilor? Toată viaţa sa socială se desfăşura într-un perimetru restrâns care începea ceva mai departe de liceul Alexandru Lahovari, continua până dincolo de Podul Vinerii Mari, unde marţea avea loc Târgul de săptămână, se întindea pe Bulevardul Tudor Vladimirescu, dincolo de gara oraşului, ca şi pe strada Ştirbei Vodă, până la Şcoala Normală.
Liceul de fete era situat în apropierea actualei Primării a oraşului şi a Arhivelor Statului. Imagini ale trecutului îmi stăruie în minte, clarificate de fotografiile făcute cu ani în urmă, când clasa noastră s-a imortalizat, alături de profesoare, pe scările care duceau la biroul direcţiunii şi la cancelarie.
Îţi mai aminteşti cu cât respect şi sfială treceam pragul cancelariei şi nu oricând sau oricum, ci numai atunci când eram solicitate, iar când una dintre noi făcea vreo năzbâtie, cancelaria devenea un fel de sală de judecată?
Nu ştiu cum să apreciez şi să compar emoţia şi respectul care puneau stăpânire pe noi în apropierea dascălilor noştri, cu libertatea exagerată pe care o au elevii de astăzi faţă de şcoală şi de profesorii lor. Probabil că anii care au trecut atât de repede m-au făcut să idealizez vremea aceea sau poate vârsta pe care o am nu mă mai ajută să înţeleg comportarea tineretului de astăzi, dar trebuie să recunosc că mie îmi plăcea mai mult atunci.
În orăşelul nostru, elevii cuprinşi în cele două licee, unul de fete, altul de băieţi, erau o prezenţă pregnantă. Desigur, şcoli erau mai multe, căci viaţa culturală era aici efervescentă. Existau aşadar două şcoli primare, structurate la fel ca liceele, în care am învăţat noi, dar şi mulţi dintre părinţii noştri. Am acum în faţa ochilor pe domnul învăţător Florescu, întotdeauna îmbrăcat impecabil, purtând cu mândrie costumul nostru naţional, ca şi pe domnul Dina, inspector şcolar, bărbat impozant, elegant şi distins. Deşi ne-a părăsit de ani buni, amintirea sa se perpetuează strălucit, prin persoana fiicei sale, doamna profesoară Gibescu.
Desigur, şcolile de atunci au dispărut, căci pe temelia uneia se ridică acum Muzeul de Istorie al Râmnicului, iar pe locul celeilalte se înalţă o modernă şcoală generală. Dar oare care să fie cauza că regret vechea clădire scundă şi cam întunecată, ca şi solidul gard de fier forjat care o împrejmuia?
Rememorez cu ochii minţii începutul fiecărui an şcolar când, adunate în curtea şcolii, aşteptam să primim binecuvântarea preotului pentru ca să putem intra în clase. Învăţătoarea noastră, doamna Olteanu, era un dascăl sever, dar corect, exigent cu sine, dar şi cu noi, mereu preocupat de toate aspectele instruirii şi educării noastre.
În anii care au urmat după război, lipsurile şi-au spus cuvântul şi în orăşelul nostru drag. Cred că îţi mai aminteşti cum, uneori, însoţite de părinţi, aduceam de acasă lemne pentru încălzitul claselor.
Ca eleve ale liceului de fete din oraş eram mândre de uniforma noastră de culoare neagră, cu guleraş alb, brodat, care ne individualiza faţă de elevele altor şcoli şi ne oferea nu numai un plus de eleganţă, ci şi prestanţă.
Cu doamna profesoară Lucescu, orele de literatură română erau tot atâtea clipe de încântare, căci eram dornice să cunoaştem cât mai mult. Împreună am explorat frumuseţea operelor marilor noştri clasici şi am realizat compuneri şi eseuri în care ne-am exprimat primele aprecieri critice.
Lecţiile de franceză şi de germană sub îndrumarea doamnelor profesoare Zinelli şi Zamfirescu erau adevărate călătorii în lumea atât de bogată a literaturilor străine, devenite ulterior un ajutor preţios în profesiunile pe care ni le-am ales.
Nu pot să nu amintesc şi de iubita noastră dirigintă, doamna Bădescu, profesoară de matematică, pe care o văd şi acum aşa cum era atunci: o doamnă tânără şi entuziastă, cu ochi negri, pătrunzători, cu bucle ca pana corbului, o prietenă mai mare şi bună, care ne-a oferit pe parcursul anilor nu numai multiplele şi profundele sale cunoştinţe, ci şi cămara sufletului său. A fost Modelul de om adevărat, de dascăl exigent, dar şi îngăduitor cu copilăriile şi stângăciile noastre.
Acum constat cu nostalgie că toţi şi toate au trecut demult în lumea umbrelor. Am rămas numai noi, câteva dintre fostele eleve, ca să rememorăm cu emoţie şi regret, atât cât ne mai amintim, trecutul pierdut în ceaţa timpului care nu iartă niciodată.
În speranţa că îmi vei răspunde repede ca să-mi aminteşti aspectele pe care le-am omis, te salută cu afecţiune şi cordialitate prietena ta.

Maria Efrim Gibescu