Poezii animiste

Poezia lui Ştefan Găitănaru devine sub semnul aurorarului, a naturii „naturata”, a simplităţii (politropice), stil mai mult decât scriitură, „matutina” şi, în structurile de adâncime „naturans”, într-un tragic rezolvat diegesial, în aşa fel încât memoria poetului setează transfigurator ceea ce ar putea fi ousia experienţelor devastatoare. O caligrafie trubaturesc memorabilă, versuri ale reveriei şi nu ale revoului, expresive, uneori livreşti.

Frumoasa mea, alungă-ţi întristarea

Speranţelor din timpul neajuns.

Când va reaprinde zarea

Alaiul florilor ascuns,

Vor fi pridvoare ce vor arde-n pripă

Şi temelii ce nu-şi vor avea rostul.

Frumoasa mea, clipă de clipă

Se despleteşte-n visul nostru.

Vino încet, vei spune amintirii,

Aşterne zborul care-mi place.

Frumoasa mea, vor duce mirii

Convoiul zărilor să joace.

*

Vom trage storul serilor cuminţi

Şi vom dormi, frumoasa mea, mai bine,

Când alţii, alintându-ne părinţi,

Şi-or aminti de tine şi de mine.

(Cântec de dragoste)

Linia calmă şi caldă, umanizată, din studiile profesorului se transpune în clasicitatea versului. Binele omului devine linie melodică într-o inter şi intra-animare. O ambianţă fonetică fără crescendo (crescendo-ul va fi relativizat prin explicitare), fără metafore excesive (dezvoltatoare, neliniştind versul), însoţeşte un complex tematic al umanismului rafinat prin istoria formelor şi mentalităţilor rapsodice.

Roşu mac, unde-i misterul

Timpului pe care-l tragi?

Ai băut din mine cerul

Rămăşiţelor prea dragi,

Ai culcat mământ pe geana

Gândului de la-nceput;

Ochiul tău aşteaptă rana

Să se cearnă. S-a cernut?

Vinul la ulcica sfântă,

Dacă-i vin, îmi spune că

Cerul la această nuntă

Nu se mai întunecă.

(Vânătorul)

Un timp „havuz”, „cascadă” se inserează prin telescopările vremurilor în palma poetului, care, văzând cu gândul, strânge firele istoriei într-o existenţă a creativităţii bine temperate.

Expresivitatea culturii clasice se distilează în segmente de viaţă exprimate prin armonii de foneme, subtil oximoronice („focurile de zăpadă”, „gândul scos din valuri de odihnă”).