Legendele Cremenarilor

Cu sute de ani în urmă, în Cremenari, era o pădure de stejari şi de fagi numită Moştenire în care moştenii tăiau arborii, îşi făceau Poieni şi cultivau cele necesare traiului. În Poienile defrişate din pădure a apărut Satul Cremenari. Fiecare Poiană a primit numele primului proprietar.

Bolovanul bălţat

Povestea Bolovanului Bălţat o știu de la Neica Neacșu, al lui Ghiţă al Popii, fratele bunicii mele din partea tatălui, care pe vremea când învăţam meseria de ciobănaș locuia în casa lui, peste drum de casa noastră. Neica Neacșu avea saci întregi, și mulţi, de povești, din care scotea în fiecare zi una sau mai multe.

Între pădurea dintre Dealul Şirului, nume frumos care dovedește  bogăţia lingvistică a strămoșilor, și pădurea din dreapta și stânga Văii Ruzii, nume ce vine de la moșia Rudenilor, boieri vestiţi pe vremea lui Mihai Viteazu și înainte de el, se afla un bolovan mare cât o căruţă, colorat în nuanţe de albastru și violet. Nimeni nu știa cum a ajuns o piatră lustruită de ape în mijlocul pădurii.

Pe vremuri  oamenii cutreierau pădurile unde se simţeau ca acasă pentru că primele lăcașuri, bordee și colibe se făceau în pădure.

– De unde a venit Bolovanul Bălţat, Neică Neacșule ?

– Ooo, taică, tu îmi ceri să-ti spun de unde au venit stelele, cum să știu eu dacă nici meseriașii cerului n-au aflat.

– Credeam că matale, Neică Neacșule, le știi pe toate, că alt om mai știutor ca mata n-am mai întâlnit.

– Ştiu eu destul de multe că am ascultat și ţinut minte ce am auzit de la alţii și ce n-am auzit am pus de la mine, mi-a dat Dumnezeu puterea asta, da’ să știi că n-am spus nimic neadevărat, tot ce am spus așa a fost, că doar Dumnezeu nu mi-ar fi dat puterea ca să spun minciuni.

– Nu vrei să ne spui și nouă, cu puterea dată de Dumnezeu, povestea Bolovanului Bălţat?

Neica Neacșu a tăcut mai mult decât de obicei, am crezut că cere voie și ajutor de la Cineva să ne spună povestea. Într-un târziu a vorbit.

– Bolovanul ăsta, mare cât o casă, a venit din cer, trimis de Dumnezeu să oprească un om rău, sălbăticit, care pândea călătorii ce treceau prin pădure, îi jefuia și îi arunca într-un puţ. Oameni se fereau să-l întâlnească și i-au pus numele Ăl cu coarne, pentru că purta pe cap o căciulă de care agăţase două coarne de ţap. N-a știut nimeni câţi oameni au fost aruncaţi în puţ, pentru că n-au avut curaj să se apropie de locul blestemat. Asta până într-o zi când s-a auzit o bufnitură mare, de s-au speriat vieţuitoarele pădurii, între care erau și mulţi oameni. După bufnitură s-a aprins un foc mare cu flăcări  albastre și violete, șase săptămâni a ars focul dar nu s-a întins la pădure, era altfel de foc decât focurile cunoscute de oameni. Când s-a stins focul au fost unii care și-au făcut curaj, s-au dus să vadă ce s-a întâmplat în pădure și când au ajuns n-au mai găsit nici urmă de puţ, au găsit un bolovan mare, colorat în albastru și violet. A dispărut și Ăl cu coarne, nu s-a mai știut nimic despre el, dar nici omor de om n-a mai fost în pădure.

Au fost unii care au zis că odată pe an în noaptea Sânzienelor, se aprinde focul și în jurul lui joacă drăcoaice în pielea goală, așa a mers vorba, dar nu s-a încumetat nimeni să urce noaptea până acolo. Singurul martor a fost un Cerb inventat de un pădurar și pus în poveste de un scriitor din partea locului.

– Dumneata Neică Neacșule, ai văzut Bolovanul Bălţat?

– L-am văzut, era o minune dumnezeiască, dacă ar mai fi și acum ar trebui să fie văzut de toţi oamenii care cred în minuni, dar nu mai este, spun unii că ar fi fost luat într-o noapte cu un tractor nemţesc și dus la Topolog. L-au spart și au făcut pietre de moară. Nu le-a purtat noroc, moara ars cu morar cu tot, pentru că era beat și curvar.

Sunt și alţii care se îndoiesc de adevărul legendelor, e dreptul lor, sunt oameni pe care nu-i poţi face să creadă decât ce văd cu ochii lor, legendele nu sunt inventate pentru urmașii lui Toma necredinciosul ci pentru cei ce pot să vadă și ce nu se vede.