Icoane şi spectacol folcloric de Ziua Costeştiului

• Izvorul Tămăduirii aduce sub Arnota o premieră pentru Costeşti: cel dintâi eveniment dedicat icoanelor
 

Primăria localităţii muntene şi-a trasat, în linii mari, programul pentru Ziua Comunei. Surpriza absolută este stabilirea unei manifes­tări care să aibă în prim plan icoanele şi pe cei care-şi dedică viaţa acestei arte.

Încântat peste măsură de planul său, tânărul ales al Costeştiului are aşteptări foarte mari de la această idee şi spune că a fost dintotdeauna fascinat de această artă şi de slujitorii ei: „Vâlcea este recunoscută pentru mănăs­tirile ei extraordinare şi vreau să cred că nu numai numărul acestor locaşuri de cult ne-a atras atâta respect, ci şi calitatea picturilor. Atunci când am stat, pentru prima dată de vorbă cu un iconar, am rămas cu impresia unui artist adevărat dedicat pe deplin misiunii sale, de aici şi respectul meu infinit pentru aceşti oameni. Noi vrem să marcăm debutul unei zile care să se difere de alte astfel de evenimente din alte localităţi. Vrem să punem pe calen­da­rul Vâlcii şi un astfel de moment şi, treptat, trep­tat, lumea să se înveţe cu gândul că la Cos­teşti, în Săptămâna Luminată, se organi­zea­ză un astfel de eveniment unde să expună, într-o primă fază, iconografii din judeţ şi poate, pe parcurs, cei din Oltenia şi din toată ţară. A fost o idee pe care am avut-o de mai multă vre­me, trebuie să recunosc, n-am ştiut ce formă să-i dăm. Am zis să începem de la o scară mai mică şi să vedem dacă va prinde. Eu n-am nici o îndoială c-o să prindă şi sper să ajungă un fel de etichetă a Costeştiului, un prilej pentru ca toată Vâlcea şi, de ce nu, toată ţara să-şi îndrepte atenţia spre noi. În fond, organizarea zilei Costeştiului de Izvorul Tămăduirii, tocmai în acest spirit al credinţei, a fost gândită şi noi încercăm s-o întărim cât putem…”, explică edilul social-democrat al comunei.

Toma Peştereanu spune că deja a pornit discuţiile cu Arhiepiscopia pentru a primi concursul acesteia. În plus, pentru ca ziua să fie completată cum se cuvine, după partea de spiritualitate, se va ajunge şi la un moment artistic pentru care costeştenii să se poată destinde alături de artişti de marcă: „Am restrâns lista solicitărilor oamenilor la doar două nume: Steliana Sima şi/sau Ileana Ciuculete. Vom vedea pe cine vom putea duce să ne bucure de 10 mai”, concluzionează şeful administraţiei din Costeşti.

Despre icoane…

Potrivit orthodoxwiki.org, enciclopedia ortodoxă virtuală, cel dintâi iconar a fost Sf. Apostol Luca (18 octombrie), care a pictat o primă icoană a Maicii Domnului, modelul tutu­ror celorlalte icoane ale acesteia. De aceea, el este considerat ocrotitorul iconarilor.

„Alţi sfinţi iconari au mai fost Sfântul Metodie, fratele Sf. Chiril, împreună-creştină­torii popoarelor slave (6 aprilie); Sf. Cuv. Alipie şi Sf. Cuv. Grigorie iconarul (8 august), care au trăit în Rusia, în sec. al XI-lea; Sf. Lazăr iconarul din Constantinopol; Sf. Sfinţit Petru al Moscovei din sec. al XIV-lea (21 decembrie); Sf. Cuv. Andrei Rubliov (sec. al XV-lea, prăz­nuit pe 4 iulie), Sf. Nil Sorski ş.a.

Iconograful, pe lângă talentul său de pic­tor, însuşirea tehnicilor de pictură şi a canoa­nelor (regulilor) iconografice, se cuvine să fie un creştin ortodox evlavios, cu o viaţă curată, de rugăciune şi nevoinţe ascetice, întrucât meşteşugul lui (ei) este o formă de slujire în Biserică şi de propovăduire. Există şi câteva rugăciuni speciale pentru iconari. În Sinaxare aflăm, în mai multe rânduri, povestiri despre evlavia iconarilor şi darurile de care au fost învredniciţi pentru rugăciunea lor fierbinte şi pentru smerenia lor.

Acolo unde ei îşi recunosc neputinţa de a duce la bun sfârşit o icoană, unii iconari pre­cum Iordache Nicolau, pictorul Icoanei Maicii Domnului Prodromiţa de la Muntele Athos, se învrednicesc ca munca lor să fie desăvârşită printr-o minune. Icoanele astfel rezultate sunt nu­mite „icoane nefăcute de mână ome­nească”.

Icoanele urmează în general textul Scripturii sau al Vieţilor sfinţilor reprezentaţi în ele. Figurile personajelor reprezentate sunt re­cog­noscibile după o serie de caracteristici specifice, codificate mai târziu în Erminiile sau Manualele de iconografie. Scopul picturii nu este însă de a da o reprezentare carnală veri­dică, astfel încât figurile sunt reprezentate stilizat – ascetice, transfigurate, mai asemănă­toare Sfintelor Moaşte decât chipului omului viu. Natura este şi ea redată stilizat, iar pre­zenţa sa are conotaţii simbolice bine stabilite şi este menită să transmită la rândul ei mesajul icoanei.

Fondul icoanelor este, de obicei, auriu (pentru icoanele pe lemn) sau albastru (fres­cele), sugerând lumina dumnezeiască şi harul Duhului Sfânt în care sunt scăldate chipurile sfinţilor. Imaginea este bidimensională şi nu caută să redea perspectiva în modul în care pictura laică încearcă să o reproducă, potrivit realităţilor materiale. Dimpotrivă, icoana folo­seşte perspectiva inversă: personajele repre­zentate privesc spre credinciosul care la rândul său le priveşte, sunt întoarse spre privitorul cu care stabilesc contactul direct. În acest sens, icoanele sunt ferestre deschise spre Împărăţia Cerului pe care o lasă să se întrevadă.

Icoanele sunt pictate în mod tradiţional pe lemn, pe zid (al fresco), uneori pe sticlă. Ulte­rior ele au început să fie pictate şi pe alte materiale precum piatra sau chiar pe ouă, pe vase din ceramică, pe lumânări etc. Apariţia tiparului a permis cu timpul reproducerea icoanelor pe hârtie şi pe alte suporturi peri­sabile şi producţia de masă. Pentru pictură se folosesc culorile tempera. Sunt preferate cu­lorile naturale. În mod tradiţional, nu se folo­sesc culorile pe bază de ulei, însă în perioada modernă ele au mai fost folosite. Pentru redarea fondului şi a unor detalii preţioase se foloseşte foiţa de aur (mai rar de argint) sau praful de bronz, după caz.

Pensulele folosite erau, de obicei, din păr de veveriţă. Sunt necesare pensule de diferite di­mensiuni pentru fiecare operaţiune. Pentru ames­tecarea şi fixarea culorilor se folosesc dife­­rite substanţe naturale (gălbenuşul de ou, zeama de usturoi) sau (mai recent) sintetice. Pen­tru pregătirea suportului şi a bazei picturii se folosesc diferite materiale si substanţe (pene de lemn, cuie, gips, pânză, clei, aracet, etc.)

Pictura icoanelor necesită utilizarea mai multor tehnici de pregătire a suportului şi de pictură propriu-zisă, în funcţie de materialele folosite, de suportul material şi de locul unde acestea urmează să fie pictate.

Pentru icoanele pe lemn, este necesară pregătirea prealabilă a suportului, potrivit ins­truc­ţiunilor din manualele de iconografie. Panourile de lemn trebuie uneori consolidate cu pene de lemn sau chiar cuie pentru a asi­gura stabilitatea suportului şi a evita îndoirea în timp a lemnului. Uneori partea din faţă a lemnului este cioplită puţin, astfel încât să rămână pe margini un fel de ramă naturală, pictura propriu-zisă a icoanei urmând să se facă în adâncitura („sipetul”) panoului de lemn. Apoi, panoul este tratat cu un amestec de clei, gips, pânză şi alte materiale, procedeu numit grun­duire, în aşa fel încât suprafaţa destinată pic­turii să fie plană şi să permită o bună absorb­­ţie a pigmenţilor. Urmează trasarea con­tururilor, de obicei prin transferul unui mo­del de pe hârtie de calc. Urmează aşezarea foiţei de aur, acolo unde este cazul, sau pictura fondului. Pictura propriu-zisă se face începând cu culorile de bază („proplasma”); sunt pictate apoi straturile mai închise la culoare, apli­cându-se succesiv straturile mai deschise peste acestea, iar zonele cele mai deschise („luminile”) şi ultimele umbre se pun la sfârşit. Imaginea este apoi vernisată (dată cu un lac special). În procesul de realizare a picturii se folosesc diferite substanţe care ajută la fixarea culorii.

Pregătirea zidului pentru pictură se folo­seş­te ţinând seama de regulile picturii al fres­co, apoi se urmează paşii de mai sus pentru pictura propriu-zisă. Uneori, mai ales pentru pictura cupolelor, absidelor sau a spaţiilor cur­be şi în general ne-plane, imaginile sunt pic­ta­te uşor deformat, pentru a compensa curbura naturală a zidului, astfel încât privitorul să aibă înaintea ochilor o figură armonioasă.

Pictura cu ceară este una din cele mai vechi tehnici folosite pentru pictura icoanelor. Pentru pictură se folosea ceara curată de albine, topită şi diluată cu terebentină, în care se amestecau diferitele culori (acestea se găseau sub formă de praf). Ceara amestecată cu pigmenţii trebuia păstrată la o temperatură ridicată. Culorile rezultate erau mate şi catife­late însă pictura era sensibilă la schimbările de temperatura, la zgârieturi şi lovituri.

O tehnică particulară de pictură cu ceară, folosită până în secolul al VII-lea, este cea nu­mită encaustică. Se picta pe lemn sau (mai rar) pe un suport de marmură. Pentru pictura în tehnică encaustică probabil şi suportul folosit pentru pictură trebuia menţinut cald, ca şi tem­peratura camerei în care se lucra, iar aplicarea culorilor trebuia făcută de la bun început foarte corect, fiind foarte greu de revenit asupra gre­şelilor. Icoanele realizate prin această tehnică sunt extrem de durabile, culorile pătrunzând foarte adânc în materialul-suport. Printre cele mai celebre exemple de icoane realizate în tehnică encaustică se găsesc câteva icoane păstrate la Mănăstirea Sf. Ecaterina din Sinai, unele având aproape 1.500 de ani.

Pictura cu ceară a fost cu timpul abandonată, probabil datorită condiţiilor dificile de lucru, al costurilor mai ridicate şi al tehnicii pretenţioase. Unele ateliere contemporane au reluat tradiţia picturii în tehnică encaustică, dar aceasta nu este folosită pe scară largă.

Uneori, în semn de mulţumire pentru sfinţii care îi ajutaseră cu diferite prilejuri, credincioşii le ofereau sfinţilor mici ofrande votive, de obi­cei din metal, uneori din metale preţioase (obicei încă răspândit, de exemplu, în Grecia). Uneori, aceştia au dorit să împodobească şi icoanele astfel că au început să ceară şi să acopere costurile pentru îmbrăcarea parţială sau totală a icoanelor în aur, argint şi alte ma­te­riale preţioase. În unele ţări, precum Rusia, tradiţia icoanelor aurite sau argintate a devenit foarte puternică, astfel că mai multe ateliere au început să producă icoane gata argintate sau aurite, azi foarte răspândite şi în spaţiul românesc. Pentru icoanele îmbrăcate în materiale preţioase, regula cere ca icoana să fie pictată integral pe lemn, apoi acoperită cu metalele respective. Nu este admisă doar pictarea părţilor care rămân neacoperite, precum faţa.

Pentru pictura icoanelor pe sticlă, trebuie folosită o sticlă pe cât posibil albă, transpa­rentă şi subţire (până în 3 mm grosime inclu­siv), pentru a reda imaginea şi culorile clar, fără să le întunece, să le schimbe sau să le deformeze. În pictura pe sticlă, imaginea este pictată orientată în sens invers faţă de cel pe care-l va avea pentru privitor, ea urmând să fie întoarsă pe cealaltă parte după finalizare. După pictarea contururilor, paşii de urmat pentru pictura propriu-zisă sunt inverşi faţă de pictura pe lemn: se pictează întâi luminile şi zonele mai luminate, iar părţile mai întunecate se adaugă ulterior, fondul icoanei fiind ultimul. Fondul poate fi colorat (în albastru), pictat cu praf de bronz sau acoperit cu foiţă de aur. Dacă se doreşte ca unele detalii (de ex. mâ­neci, nasturi etc.) să fie aurite, aurirea/pictura cu praf de bronz se face la început, odată cu luminile.

Pictura icoanelor pe sticlă are o tradiţie de peste două secole îndeosebi în Transilvania (cen­trele de la Nicula, Sibiel, Făgăraş, Şcheii Bra­şovului etc.) şi în Ţara Oltului, unde s-a dezvoltat ca o formă de iconografie ţără­nească, însă care respectă în bună măsură canoanele iconografice de reprezentare. S-a răspândit ulterior în întreaga ţară, mai ales în sec. XX, ca formă folclorică specific româ­nească de reprezentare iconografică.

Icoanele erau făcute de obicei pe ma­teriale durabile, precum lemnul, piatra, mar­mura. Reprezentări iconografice pe suporturi mai perisabile au apărut mai întâi sub forma miniaturilor din manuscrisele biblice şi din cărţile liturgice (pe pergament, papyrus, apoi hârtie), însă acestea aveau scop ilustrativ, nefiind icoane de sine stătătoare şi obiecte de cult distincte.

După răspândirea hârtiei ca suport de scris şi a tiparului ca instrument de publicare, a apărut şi posibilitatea reproducerii în serie a unor imagini, inclusiv icoane. Cu timpul, s-au dezvoltat diferite tehnici de reproducere a icoanelor cu ajutorul acestui suport. Au apărut icoanele de hârtie lipite pe lemn, cu o durată de viaţă mai scăzută decât cea a icoanelor pe lemn, dar având totuşi o anumită durată de viaţă (şi peste 100 de ani, în condiţii bune de păstrare). Au început apoi să se răspândească şi reproducerile în serie pe suport de hârtie sau carton. Procedeul plastifierii a adăugat o mai mare durabilitate reproducerilor pe suport de hârtie, dar cu sacrificarea aspectului estetic.

Tehnica reproducerii icoanelor nu ţine propriu-zis de arta iconografică, întrucât nu pre­supune participarea personală a iconogra­fului în sens tradiţional, presupunând doar cunoştinţe tehnice şi/sau o anumită aparatură. Avantajul folosirii suportului de hârtie şi a tehnicilor de producţie de masă este însă dat de costurile sale foarte scăzute care fac ac­cesibil un număr mare de reprezentări icono­grafice credincioşilor de orice condiţie socială. Dezavantajul acestei răspândiri de masă este diluarea sensului originar al icoanei, a unicităţii fiecărei reprezentări iconografice ce carac­teriza iconografia tradiţională; apare riscul transformării icoanei într-un produs imper­sonal, de masă. De aceea, este potrivit ca orice credincios să aibă în casă măcar o icoană pictată pe un suport durabil, pe lemn ori împodobită cu materiale preţioase, după posibilităţi. Alte tehnici de reproducere în masă a icoanelor mai sunt litografia, serigrafia, gravura şi diferitele forme de icoane lipite (hârtie sau material plastifiat) pe lemn sau alte materiale”.