„Emanciparea privirii” – Despre binefacerile infidelității
Criticul și istoricul literar Eugen Negrici propune în „Emanciparea privirii” („Despre binefacerile infidelității”, Ed. Cartea Românească, 2014), o carte „dedicată coautorului și capacității lui – aducătoare de satisfacții – de a se împotrivi habitusului, de a suspenda procesul instituționalizării, al convenționalizării și perimării”.
Textul lui Eugen Negrici este o stare de grație a contextului, a cuvântului, a conceptului, a stilisticii, semanticii, semiozei, fonematicii, cum rareori se găsește în cultura română, coupe d’envoie, spre starea genuină: „numai prin exploatarea nonintenționalității care, nefiind controlabilă, dă cale liberă analogiilor, favorizând «orgasmul abductiv», obiectul artistic ar recăpăta pierduta stare de grație. Pentru o vreme, pentru încă o vreme. Întreținând, prin năluciri de sensuri noi, climatul de libertate al obiectului artistic, sistematica înnoirii ar putea deveni partenera, perechea, aliata creației propriu-zise, corijându-i pe cât posibil, oribila, irepresibila tendință de colectivizare”.
Fiecare rând, fiecare pagină este o formă de existență genuină a textului, după ce, mai întâi, autorul devenise o modalitate de bibliografie metabolizată. O sărbătoare, prin lipsa de sărbătoare fosilizată, transcendență, prin lipsa religiei, prin experiență /experierea religiozității, pasul heiddegerian spre limbajul originar.
Cartea este savuroasă și evanescentă, năucitoare de sensuri, între perfuzie și transfuzie, cu nectarul zeilor, pentru o mentalitate care, simțindu-se situată în orizontul seducției, accelerează binefacerile infidelității…
Una dintre mizele cărții: „dacă e vorba de obiecte neartistice (cazul ready made), le vom privi cultural, le vom percepe în grila artistică, atribuindu-le calitatea de obiect estetic. Căci obiectul devine ceea ce interpretarea îl face să devină și Nami avea dreptate să afirme că Divina Comedie a lui Eliot și cea a lui Croce sunt două obiecte diferite”… . „În această carte, nu atât îmbogățirea, înnoirea în sine a textelor (verbale și non verbale) ne atrage, chiar dacă e eficace și duce, uneori, la fascinanta schimbare de funcție, a obiectelor (pe care o izbutește curentul ready made). Obiectul, textul, artistic sau non artistic, verbal sau non verbal, nu contează decât ca pretext al unor execuții reîntemeietoare, pretextul «liberei pulsionalități a lectorului» și al atingerii unei stări de frenezie creatoare”.
„Lectura – în sens barthesian, e înțeleasă ca modalitate de afirmare a «iresponsabilității textului»”, importantă „fiind transformarea, mișcarea”.
Și: „Vom evita, pe cât posibil, cuvântul pretențios operă întrucât nu există opere (în absolut), ci doar procese permanente de creație, coevenimente. Dat fiind rolul excepțional al interpretului în procesul receptării, îl vom numi, adesea coautor, în timp ce textul, pe care acesta îl percepe înnoitor, va purta și numele de cotext. Și, la drept vorbind, nu de puține ori, nu de texte va fi vorba, ci de pretexte…”
Cât de sintetizator este capitolul: „Poietica receptării înnoitoare” (als ob „ce-ar fi dacă”), citându-l pe C. S. Lewis, cu sintagma „surprindere ideală”, ceea ce ar putea fi tradus în limbajul postmodern, al conceptului, prin stilistica emancipării privirii din binefacerile infidelității. Postmodernismul vorbește, în eseul cinematografic, fotografic, despre fiziologii și nu despre metafizică. Este o altă tipologie de lectură, în manieră recentă, care ar putea consta în a descoperi lumea ca un segment, ca un ecorșeu al, totuși, capriciilor involte din strategiile: „naturalia non sunt turpia”.
Eugen Negrici își asumă rolul bunului samaritean, după cum mărturisește, activând impulsul compensator – reîntemeietor din logica minții și a inimii lectorului, toate pentru ca acesta să devină: „altceva, de văzut”.
Fiecare formulare de capitol este inedită, incitantă, germinând sensuri și liniștea / neliniștită din melodia romanței franceze, cu text despre deja vu: „Locuri prielnice imaginației înnoitoare. Ce ne incită să revizuim, să transformăm, să mișcăm…”, „Informul. Exprimări indistincte, nedeslușite, neinteligibile (Investiri, fertilizări)” sau: „Atragerea privitorului în «cercul magic al creației». Privitorul binevoitor stimulat cu placebo. Practica formelor nedeslușite”, „Privilegiul «plutirii în vag». Un involuntar sfumato”. La fiecare paragraf întâlnim operații de transsubstanțiere: „Curentul ready made a multiplicat sensurile obiectelor și conexiunile lor, ca și capacitatea de vibrație analogică a lumii”.
În „Iluziile literaturii române”, Eugen Negrici, în subcapitolul „Și o replică în spirit european, o viziune scutită de ifose” (implicită denominație), discută: „Istoria literaturii române moderne”, de Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu și Tudor Vianu, afirmând: „Considerăm volumul ca pe unul ce ne pregătește pentru înțelegerea circumstanțelor apariției literaturii moderne. Doar ne pregătește.”
O carte lucidă, deschizătoare de drumuri, care ar fi trebuit să structureze cultura română, dar, o istorie haină, care a venit după 1944, a scos-o din paradigma culturală a sensului.
„Emanciparea privirii” a lui Eugen Negrici apare într-un context comparabil, care trebuie gândit altfel. După 1989, sunt scrise istorii ale literaturii române, auctoriale. Nicolae Manolescu, Marian Popa, Alex Ștefănescu, Ioan Holban și, la alt palier, Dumitru Micu, Ion Rotaru, concep cărți, în această tipologie. Paradigma s-a schimbat. Ochiul postmodern doreşte o lectură ca expresivitate involuntară, unde canonul se schimbă, se pune în mişcare, nu mai este structurat numai de criterii estetice, care dau sentimentul lucidității și din sintagma „expresivitatea involuntară”, într-un tangaj înnoitor cu expresivitatea la vedere. Plusul, revoluţionar, pe care îl aduce Eugen Negrici, înseamnă cultivarea expresivităţii involuntare, conceptul sau, într-un tangaj murmurator, cu expresivitatea voluntară, pentru ieşirea din robie a lectorului infeudat (având feuda, are şi un eu hipertrofiat), transfigurat de eufoniile celebrului cor. Criticul propune înnoirea canonului în general, apăsat, descoperind expresivitatea involuntară în texte excelente, precum: „Amintirile colonelului Grigore Lăscusteanu”, „Arhondologia Moldovei”, a paharnicului Costandin Sion, ghidat de procedurile ready-made, rebotezând, prin substanțializare, „Arhondologia” cu titlul „Scene din viața privată. Studii de moravuri românești”. Demersul critic, opera, textele profesorului Eugen Negrici instituie sensul, ontologia. Altfel spus, conjecturează, cu asprime, „sinceritate îngândurată”, despre ceea ce ar putea fi lucid în cultura română. Şi moral. În sensul lui Nietzsche, Eugen Negrici se apropie de operele literare, și nu numai literare, precum bolnavul, care arde în el diavolii genealogiei consagvinare, bolnav de agonal, de polemică, pentru a găsi (a fi găsit de) apoi scriitura, stilul, liniştea, destinul…
Volumul „Emanciparea privirii” este cu un pas înaintea teoreticienilor literaturii române amintiți mai sus, ca istorici literari: Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ion Pop, Matei Călinescu, Al. Călinescu, Mircea Martin, metamorfozând experiențele livrești fundamentale, oponente, parcurse de Vasile Pârvan, Gh. Brătianu, Ovid Densuşianu, Mihail Dragomirescu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu.
Alt context favorizant pentru discuția despre „Emanciparea privirii”, despre Binefacerile infidelității, Iluziile literaturii române, ar fi replica lui Eugen Negrici față de opera lui Nietsche („orice formă de înnoire e o formă de fidelitate”), comparabilă cu replica lui George Enescu din „Oedip” față de același filosof. Complexul tematic ar fi: cât tragic există în cultura și literatura română și formele lui de sublimare.
prof. dr. ION PREDESCU