Educația la raport:
CRONICA UNEI SINUCIDERI colective


În săptămâna grevei din învățământ, o altă acțiune de protest a șocat locuitorii urbei noastre. Un tânăr abia ieșit de pe băncile școlii, livrat societății cum ar veni, nu și-a găsit locul în lumea adulților și a decis să se autoincendieze în văzul trecătorilor din cartierul Lenin Sud. Gestul este fără îndoială unul de protest întrucât altfel ar fi găsit o metodă mai blândă cu propriul trup, de-a face trecerea dintre lumi. Nu întâmplător am făcut conexiunea cu greva profesorilor, ci pentru că legătura mi se pare una dramatică. Acest protest radical poate fi interpretat ca fiind și împotriva școlii care l-a pregătit pe tânărul sinucigaș și nu i-a oferit soluții de-a trece peste momentele delicate ale vieții.
Departe de mine gândul de-a contesta dreptul profesorilor la niște salarii decente. Consider că revendicările lor sunt în mare parte justificate. Dar dacă la discuțiile cu Guvernul nu se atinge și problema performanțelor școlare, a salarizării în funcție de performanțe, cred că demersul este inutil și executivul n-ar trebui să cedeze șantajului. Gradele profesorale și titlurile academice pe baza cărora se stabilește grila de salarizare nu-și găsesc justificare dacă profesorii nu au metodologia pusă la punct ca să ofere din știința lor și copiilor. Și, după cum vedem, nu prea o au, an de an ies din școală cohorte de analfabeți funcționali sau șomeri cu diplomă. De ce nu s-ar stabili o grilă de salarizare și în funcție de mediile elevilor la capacitate sau la bacalaureat, de gradul de promovabilitate în universități, de participarea la concursuri, olimpiade naționale sau internaționale? Sunt convins că există și alte metode de a identifica performanța școlară, de a vedea dacă un cadru didactic este dedicat profesiei și copiilor. Acestora le-aș dubla retribuțiile, dacă aș fi factor de decizie. Restului, nu.
Mi-aș dori ca măcar biserica, mă refer aici la toate confesiunile, să fie cu un pas înaintea societății și să trateze cu mai multă empatie astfel de cazuri. Păcatul sinuciderii nu e numai al actantului, ci și al celor care l-au împins să-și pună capăt zilelor. Mă tem că aceștia din urmă nu plătesc destul, iar conștiința lor nu-i atât de încărcată pe cât ar trebui. Pe urmă, sunt cazuri justificabile, atât pe timp de război, cât și pe timp de pace. Unele sunt cazuri medicale complexe. Știm de ofițerii nemți care purtau la ei fiola cu cianură pentru ca secretele militare să nu cadă în mâna inamicului. Ne amintim și de deținuții politici de la noi, mulți dintre ei fără prihană, care n-au mai putut îndura torturile din temnițele comuniste și au găsit metode inedite de a-și suprima existența. În istorie se cunoaște și de isprava eroului național Crișan, pe numele real Marcu Giurgiu, care s-a spânzurat în temnița de la Alba Iulia cu nojițele de la opinci, pentru a nu da satisfacție călăilor să-l ucidă ei. Pesemne, preotul din Câmpeni la care răsculatul s-a spovedit înainte de a se refugia în munți, ca ulterior să-l trădeze autorităților, știa cum știm și noi de păcatul sinuciderii și-l dezavua, însă mă îndoiesc că s-a căit pentru actul său.