Drumurile tânărului Ștefan Vodă
Unul dintre comentatorii competenți ai lui Andrei Breabăn – probabil, cel mai vizitat de către critică scriitor de romane istorice – observă „buclele simbolice” ale drumului spre casă făcut de tânărul fiu de voievod Ștefan: de la Mânăstirea Zografu, din Muntele Athos, la Istanbul, apoi în Crimeea prin sudul Mării Negre, și la Chilia, unde se varsă Dunărea în mare. Un înconjor spre stânga trecând prin lumea musulmană în instalare, prin cetățile genoveze mai vechi de pe malul mării, prin rămășițe ale vechiului, fostului Imperiu Bizantin (în Crimeea), prin teritorii ocupate de tătari, pentru a întâlni, în Chilia, unguri – și în Cetatea Albă polonezi. Autorul își poartă personajul pe o rută inversă aceleia parcurse de noile populații care veneau de undeva din adâncul Asiei să prindă în clește Marea neagră și Mediterana. Drumul său este acela al grecilor din antichitate veniți să colonizeze Pontul Euxin, ori al genovezilor care i-au imitat pe aceștia în evul mediu. Cred că în acest sens vorbește dl. Constantin Dram, pe care-l preiau, de un „plan inițiatic” al romanului lui Andrei Breabăn. Viitorul Domn vine cu experiența esențializată a întregii istorii sud-est europene, își asumă o identitate, asimilează în persoana (personalitatea) sa destinul unei părți de lume extrem de frământată, de modelată, dar după un destin, un plan din care nu se iese. Este, în viziunea lui Andrei Breabăn (cât pot s-o intuiesc) un fel de descălecat invers, din sud spre nord prin est; a se compara cu descălecatul tradițional, care este un cerc, o „buclă a destinului” spre dreapta, din Maramureș în Moldova.
Oricât se va comenta acest ciclu românesc în desfășurare al lui Andrei Breabăn, va trebui să se observe sensul drumurilor care implică o filosofie a istoriei ce ne readuce la Sadoveanu ori Iorga. „Tractul tătărăsc” din „Zodia Cancerului” lega drept nordul cu sudul Europei despărțind tranșant, făcând o tăietură între moldoveni și asiatici; buclele simbolice ale drumurilor lui Ștefan articulează și armonizează neamurile, ia din fiecare ce poate perpetua și lega.
Aceasta este, în fond, o atitudine a autorului în fața istoriei, un mod de a face roman istoric astăzi, în epoca informaticii, ținând cont și de istorie și de lumea prezentă. Trecutul se respectă, nu se urăște ori iubește; se poate vorbi chiar de un respect în ură și în iubire. Războiul este meșteșug, tehnică și tactică puse în aplicare, luptele se duc între indivizi mai mult sau mai puțin instruiți. Dacă stăm să judecăm, cam așa se scria istoria la cei vechi: Tit Liviu nu-l ura pe Hannibal, dimpotrivă, admira arta lui militară, iar Polybiu ori Plutarh sunt exemple de stimă și respect a personajului. Romantismul european a introdus exces de sentiment în tratarea conflictelor istorice, și asta s-a păstrat în virtutea legii retingului: asta plăcea, asta se vindea, asta se practica. Dar, după rezolvarea prin resorbire (cicatrizare) a ultimului conflict sufletesc din Europa, cel dintre ruși și nemți de după ultimul război, adevărată rană sângerândă, lumea europeană tinde să devină enciclopedică, să topească în cunoaștere sentimentele, ca și cum ne-am supune cu toții unei legi imanente a conviețuirii pașnice.
Iar romanul istoric se hrănește din ce în ce mai mult din spiritul enciclopedic, ceea ce nu înseamnă că este informativ în exces, ci de-a dreptul inițiatic, pentru că autorul selectează, aduce calupuri de informație pentru un scop anume, pentru o demonstrație, cât mai elegantă cu putință, literară, dar demonstrație totuși.
Cât despre informație, se folosește cu predilecție cea uzuală, cam ceea ce se știe în general, autorul nu intră în dezbateri, nu complică dilemele. De pildă, numele însuși al orașului Istanbul. Se știe că vine din grecește, de la eis ten polin care înseamnă spre polis. După ce a oprit jafurile în Constantinopol, Mahomed a pus străji pe la răspântii, mai ales în orașul de sus, ca să observe și să înțeleagă cum se mișcă populația. El era foarte interesat ca vechii locuitori să rămână ca să nu se golească cetatea (de unde ar mai fi perceput impozite?). Turcaleții lui Mahomed îi întrebau, așadar, pe locuitori unde merg, ca să raporteze mai departe, văzând că ei se sculau de dimineață și se scurgeau cu toții undeva în josul orașului. Lumea răspundea grecește: eis ten polin, pentru că ei mergeau, într-adevăr, după cum le era obiceiul, spre piața din centrul orașului, să vadă cursul banilor, prețurile mărfurilor etc. Tot repetând vorba aceasta grecească, turcii au ajuns s-o pronunțe Istanbul, crezând că astfel se cheamă orașul pe care l-au cucerit. Rușine mare: cuceriseră buricul pământului, centrul lumii civilizate, și nu știau ce-au cucerit… Drept pentru care, s-a vorbit mult disprețuitor despre acești barbari – până când savanții din epoca Mustafa Kemal au analizat termenul și au stabilit că este chiar un cuvânt turcesc. Astăzi nu mai vorbește nimeni despre inculții lui Mahomed – drept pentru care nici Andrei Breabăn nu mai discută sensul, ca să nu complice lucrurile. Și, probabil din motive asemănătoare, nu spune nici că Byzanțul, denumirea inițială a cetății Constantinopol, era o așezare tracică („buză” în românește de acolo vine, fiind vorba de o formă de relief însă, buză de pământ, râpă, buza mării etc.), având ca blazon semiluna și doi delfini afrontați pe o ancoră. Primul tipograf venețian, Ando Manuzzio, și-a luat ca blazon un delfin încolăcit pe o ancoră – semiluna rămânându-le, desigur, turcilor, care o aveau, probabil, de mai multă vreme pe steagurile lor din dorința de a câștiga prada. Căderea Constantinopolei, să nu uităm, s-a petrecut în anul 1453, același an în care a fost descoperit tiparul, și bogățiile cele mai importante ale urbei, bibliotecile, au scăpat primele de prigoana turcească fiind duse în mare taină la Veneția, unde invenția lui Gutenberg, care până atunci era mai degrabă o jucărie, a avut mult de lucru cu ele: tipărită și răspândită, cultura Byzanțului a ajuns în Europa și a dus la adevărata Renaștere. Andrei Breabăn vorbește despre rivalitatea dintre Veneția și Genova: dacă ar fi folosit argumentul tiparului ar fi observat că Veneția primise o altă misiune istorică decât Genova.
Vreau să arăt că „Visul Măriei Sale” nu este un roman enciclopedic exhaustiv, și nici nu-și propune asta. Autorul selectează, caută locurile comune – bucurându-se că are o canava pe care să-și țeasă mătăsăriile de gânduri și imagini. Pentru că, în fond, îl interesează literatura ca atracție a cititorului spre istorie, deci literatura adevărată, ca artă a cuvântului – restul fiind (rămânând) suport și atât.
Andrei Breabăn structurează această informație pe modele culturale și literare care sunt, de asemenea, îndeobște cunoscute. De pildă, pe o bună bucată din acest drum de întoarcere a lui Ștefan ne aflăm în basmul „Harap Alb”, iar Țarul Olubei, despotul Principatului de Theodoro din Crimeea, cu capitala la Mangop, ia rolul Împăratului Verde care-l ospătează pe tânărul prinț, îi oferă chiar jumătate din moșie și fata de soție (pe Maria de Mangop, pe care Ștefan o va peți peste ani buni, când va deveni domnitor al Moldovei) doar ca să aibă cine-i conduce mai departe ținutul (și pentru că-l vede destoinic pe tânărul prinț, și pentru că-l recunoaște ca rudă venind din zona tracică, iar el, Țarul Olubei, recunoscându-și apăsat originea tracă)… De la Mangop mai departe, spre Moldova și apoi spre Transilvania, la Iancu de Hunedoara, Ștefan merge strângând o mică oaste din voinici pe care-i încearcă, tot ca în basm. La Hunedoara, unde ședea în gazdă și Doamna Oltea, mama sa, se petrece scena din „Mama lui Ștefan cel Mare” de Bolintineanu – de altfel, foarte elegant parafrazată de către autor. Ștefan și Vlad se fac frați de cruce când se întâlnesc la Brașov, exact ca în tradițiile populare și în basm – iar mai apoi, împreună cu Matei și sub ochiul ocrotitor al Corvinului celui bătrân, jură să se aibă ca frați. Vom vedea în volumele următoare cum rezolvă Andrei Breabăn această frăție, pentru că Ștefan cel Mare a avut conflict militar și cu Vlad Țepeș, și cu Matei Corvin; deocamdată, acest volum este unul al împăciuirilor.
Această epopee ștefaniană pe care o elaborează Andrei Breabăn pune multe întrebări literaturii române. Mai întâi, autorul reia experiențele mai vechi ale romanului fluviu de la noi. De la Constantin Stere („În preajma revoluției”) la Paul Anghel („Zăpezile de-acum un veac”) sunt puține romane atât de voluminoase încât li s-a zis după cursul apelor mari. Andrei Breabăn pare a le depăși pe toate – dar amintește de toate, în sensul că nu se arată singular. Apoi se pune problema limbii/ limbajului romanului istoric în general. Autorul îl validează, aici, pe Sadoveanu folosind acea frază largă, protocolară, cu alcătuiri de cuvinte alese din cronici ori din limbajul popular îngrijit, cu îmbinarea arhaismului ori a termenilor tehnici cu neologisme pentru epoca în discuție – și, mai ales, cu melodia interioară a frazei ce face pe alocuri să avem sub ochi un poem în proză. O interesantă discuție s-ar putea duce și despre personajele din „Visul Măriei Sale”. Un roman-fluviu s-ar crede că uzează de multe, foarte multe personaje. Ei bine, mulțimile sunt descrise în roman ca mulțimi – dar numărul personajelor principale sau cu rol în desfășurarea acțiunii nu este atât de mare precum s-ar crede. Iar arta portretului este aplicată cu dezinvoltură asupra lor. „Arta poetică” a autorului constă, însă, mai ales în mânuirea dialogului. Asta îl ajută să rezume foarte mult din necesara abundență a descrierilor și informația în general: personajele povestesc ce s-a întâmplat, ce s-a vorbit, ce s-a pus la cale – deci rezumă și concluzionează, cântăresc evenimentele. Este, desigur, procedeul folosit în teatru, mai ales în cel antic. Și asta conferă o solemnitate aparte, acel respect față de trecut de care vorbeam la începutul comentariului nostru.
• Nicolae GEORGESCU