DAN PURIC A DONAT două dintre cărțile sale Bibliotecii Județene Vâlcea
Colecțiile Bibliotecii Județene „Antim Ivireanul” Vâlcea s-au îmbogățit cu următoarele cărți donate de maestrul Dan Puric: „Fii demn!” și „Acești români fantastici”.
Structurată în șase capitole, cartea „Fii demn!” a lui Dan Puric, scrisă la persoana întâi, este confesiunea unui om care se bucură de fiecare răsărit de soare și care, cu sensibilitate dar și cu luciditate, redescoperă, pentru sine dar și pentru noi, reperele necesare oricărui român: mama, pământul și martirii neamului. Cu o scriitură simplă dublată de umor și ironie, autorul cărții „Fii demn!” reconstruiește prin prisma unui demers personal o lume ce se caută pe sine dar care, în esența ei, nu și-a pierdut simțul valorii și credința.
Decupajele de viață, poeziile, portretele, întâmplările relatate simplu, dar viu, poveștile și eseurile pregătitoare fac lectura, aparent, ușoară. Dar, abia după ce închizi cartea, îi înțelegi mesajul fascinant. Demnitatea nu se învață într-o lecție ci se deprinde din prima până în ultima clipă a vieții:
„M-am văzut din nou mic pe uliţa satului, cum mă jucam în faţa casei de la ţară, aşteptând-o pe mama. Nu ştiu de ce, dar despre mama n-am amintiri, ci fericiri. Fericiri scăldate într-o lumină de-nceput. Din această lumină sufletească ce mă-mbrăţişa din toate părţile ţâşnea câteodată un gest… aşa… doar ca să mă mângâie sau să-mi aranjeze părul, să mă ajute să mă închid la hăinuţă sau pur şi simplu să mă ajute să fac primii paşi. Gestul ăsta apoi m-a urmărit toată viaţa. Nu mai era vizibil, dar cât de concret atunci când viaţa o cerea! In rest, o dragoste tăcută, nedeclarată, ce făcea să bată timpul dintre noi, permanent, ca o inimă pe care nimeni n-o vedea. Când mama n-a mai fost, inima asta a încetat să bată şi viaţa atunci s-a prăbuşit în gol. Uliţa satului era lungă pentru mine. Când o priveam îmi dădeam seama că merge aşa departe, că aproape se izbea de cer. Cerul de la capătul uliţei căpăta sens pentru mine doar atunci când pe el se desena silueta mamei. Iar silueta mamei fermeca aerul şi atunci cerul devenea martorul unei mari iubiri. Mama venea de la serviciu. În casă aflasem că atât serviciul cât şi statul erau doi hoţi. Primul fura mamei timpul pe care ar fi vrut să mi-l dăruiască mie, iar al doilea, banii şi tinereţea”.
„- La ce va gândiți atunci când înotați?” A fost întrebat un celebru campion mondial de înot.
„- Să nu mă înec!”
Tot așa am scris și eu piesa „Acești români fantastici!” Să nu mă înec! Să nu mă înec în valurile cinic-indiferente ale lumii de azi. Nimeni și nimic nu ne mai permite „luxul istoric” de a mai sta nepăsători pe mal. În fond, profetul adevărat n-a fost filosoful german, ci acel mare martir creștin mărturisitor, profesorul Alexandru Mironescu, care, odată ieșit din temnițele iadului comunist, a spus, cu aceea claritate a sufletului pe care o au numai pătimitorii întru Hristos, că: „Nu se poate înota stând pe mal și hamletizând la nesfârșit asupra înotului”. Și atunci, cu ferma luciditate, dar și cu paradoxala bucurie, m-am aruncat cu tot sufletul în talazurile necruțătoare ale furtunii ce ne înconjoară din toate părțile astăzi, în nădejdea creștina că, într-un târziu, am să răzbesc și, pentru o clipă, am să duc la un liman sufletesc acel petec de puritate românească ce ne-a mai rămas…
Și, cine știe, poate mai târziu, și dumneavoastră, simpli spectatori de azi, veți deveni vajnici înotători de mâine, care, cu îndrăzneală, vor străbate Marea Deznădejdii, ducând cu sine pe țărmul eternei Românii adevărul ei neîntinat”.