Corespondență din Cluj-Napoca de la Michaela Bocu: IOAN HOLENDER și marea sa epocă de la Staatsoper și Volksoper Wien (2)

Viaţa, cariera, succesele, până la urmă poate chiar destinul timişoreanului Ioan Holender sintetizează, cum nu se poate mai bine, acea idee aşezată în fruntea capitolului care deschide cartea „De la Timişoara la Viena”: „Arta de a fi tu însuţi’’. Trecând în alt registru: „Ce se în­tâm­plă atunci când marginile cuceresc Cen­trul?’’ Aceasta pentru că Ioan Holen­der, cu şirul lui de titluri academice, de diplome, de onoruri, este un seducător exemplar. El vine din acea margine care iubeşte, care divinizează, care sacrali­zea­ză Centrul. Dar, ne putem întreba: Opera nu şi-a avut momentul ei de glorie, timpul ei Imperial? Care a început să rămână acolo? Oare timişoreanul nu s-a instalat, încă de demult, în Utopia vie­ne­ză, o Utopie, o poveste a marilor poveşti ale copilăriei fericite? Asemănătoare bas­mu­lui „Tinereţe fără bătrâneţe”? Holen­der nu-i visătorul alienat, el este spiritul pragmatic care trăieşte într-o lume în care poate sta de veghe. Din această stare de veghe s-au născut marile sale împliniri.

Parcurgerea cărţilor lui Ioan Holen­der „De la Timișoara la Viena” și „Spuse, trăite, dorite – Amintiri” devine mult mai incitantă decât în cazul unora memorialistice, de aventuri sau amintiri, luate la un loc, într-atât de profundă, de amplă, de veridică e relatarea, într-atât de captivante capitolele şi de copleşi­toare informaţia. Copilărie şi tinereţe la Timişoara: 1935-1948; Şcoala, studiile supe­rioare şi viaţa de zi cu zi: 1948-1956; Exmatricularea şi ultimii ani în România: 1956-1959; Viena. Primii ani: 1959-1966; Viena: 1966-1988; Director de Operă: 1991-2001 – reprezintă corpul cărţii „De la Timişoara la Viena”, poves­tită la persoana întâi şi completată cu păreri ale câtorva din marii oameni ai planetei, precum Klaus Bachler, director al Burgtheater Viena; Placido Domingo, tenor, director al operelor din Washington şi Los Angeles; Thomas Klestil, Preşe­din­tele Austriei; Seiji Ozawa, dirijor, direc­tor muzical al Staatsoper Viena; Riccardo Muti, dirijor, director muzical la Scala din Milano; Mstislav Rostropovici, violonce­list, dirijor; Neil Shicoff, tenor; P. Georg Sporschill SJ, preot catolic, întemeietorul Casei Austria; Franz Vranitzky, fost Cancelar al Austriei; Wolfgang Wagner, director al Festivalului de la Bayreuth sau Lord George Weidenfeld, celebru editor din Londra. Dar, cartea aceasta are şi valoare sentimentală pentru clujeni pentru că în ea se fac multe referiri şi la Opera din Cluj: „Prin Dictatul de la Viena din 1940, o parte din România, Ardealul de Nord, cu o mare intelectualitate româ­nească, a fost dat Ungariei. Printre altele, şi oraşul Cluj. Acolo exista o Operă de Stat românească. La Timişoara era numai clădirea, dar nu exista o companie de operă propriu-zisă. Când Clujul a trecut la unguri în 1940, întreg ansamblul operei de acolo s-a refugiat la Timişoara. Un ansamblu complet, solişti de înaltă clasă cântau acum aici. Fraţii Almăşanu, tenorul Carabiberi, baritonul Constantin Ursulescu, sopranele Stela Simonetti, Lya Hubic sau marele dirijor George Pavel m-au format şi mi-au trezit entu­zias­mul neţărmurit pentru arta interpre­tativă. A fost o şcoală bună pentru că avea calitate şi adevăr artistic. (…) La Opera română din Cluj, care în perioada interbelică era considerată cea mai bună din ţară, s-a jucat, de exemplu, întregul «Ring» şi încă în traducerea românească a lui Şt. O. Iosif! Mult mai târziu am descoperit-o la Opera maghiară din Cluj pe Julia Varady, cunoscuta soprană pe care pe atunci o chema încă Julia Tojer. Prin mine a ajuns la Opera din Frankfurt, unde şi-a început cariera această minunată artistă, căsătorită cu Dietrich Fischer-Diskau’’… etc.

CONTINUARE…