Constantin Argeşanu: Un telefon care m-a pus pe jar (III)*
Am picat ca un bolovan. M-am trezit după un timp, dormisem vreo două ore. Visasem urât. Sângele șiroia, curgea din tata ca dintr-un izvor, se umpluse camera, pământul se îmbibase cu sânge. Eram buimac, continuam să mă aflu în stare de veghe, parcă dormeam, parcă eram treaz, observam tot ce se mișca în jurul meu, tot ce puteam vedea, auzi, simți. Eram numai eu cu el. Unde ne aflăm?…
…Era spre sfârșitul verii. Vacanța mare era pe gata. Pădurea părea tăcută. Nu era ca primăvara, plină de gălăgia și de forfota copiilor în căutare de ghiocei și viorele, înveselită de corul păsărelelor. Dis-de-dimineață, la marginea pădurii, tata sta în picioare, rezemat de coada unui topor. Auzeam larma și cântecele păsărilor. Treceau pe deasupra noastră cu teamă, duceau hrană pentru puișori și se făceau nevăzute. Cele mai zgomotoase erau privighetorile.
– Auzi, tată, privighetorile? Dacă vom dormi aici, să vezi ce ne cântă noaptea!
Graurii și pițigoii alergau într-un dans amețitor după omizi și alte insecte.
– Noi, măi băiatule, le-am luat din teritoriul lor, din proprietatea lor și păsările știu ce înseamnă proprietatea. Noi, vezi bine, nu mai avem nimic, tot pământul ni l-a luat ăștia de la ceape. Vrăbiile, pitulicile, cât aleargă ele după hrană! Toată pădurea e a lor… Ciocănitoarea umblă la scoarța de stejar după insecte, să-și hrănească puii. Așa a lăsat-o Dumnezeu să se hrănească și să ajute și omul.
Cei de la CAP tăiaseră de-a valma pădurea, și lemnul sănătos și pe cel bolnav.
– Oamenii gospodari ar trebui să curețe pădurea de lemnul bolnav, scorburos. Dar pădurea nu e a lor, e a tuturor, acum e avere de-a valma. . Încalță-te cizmele, Ticule, nu merge desculț că în frunzarul de lângă buturugă sunt gândaci, furnici, păienjeni, care produc răni.
Luasem cu mine niște prăpădite cizme din cauciuc, rămase de la frate-meu Sae. Îmi dăduse mama și-un zăbun. „Să-l ai la tine, poate se face răcoare.”
– Mai putem da de viespi sau de albine sălbatice sau de niște gândaci d-ăia mari. Știi cum arată rădaștele? Au niște coarne ca de cerb și se bat între ele în zbor. Când vei săpa după rădăcini de copaci, să nu te sperii dacă vei da de putreziciuni de animale sau de păsări, astea au fost îngropate de niște gândaci cărora bătrânii noștri la ziceau gropari.
Tata avea chef de vorbă. Niciodată nu avusese timp de mine. În dimineața asta, la pădure, departe de casă, i s-a deschis pofta de vorbă și mie tare mult îmi plăcea să-l ascult.
– Ulii, huhurezii și bufnițele atacă șoarecii și păsările bătrâne sau bolnave, este lupta lor pentru supraviețuire. Înving cei mai puternici, ca și la oameni. Pădurea este ca un sat, fiecare membru este cu treaba lui, cu necazurile și bucuriile lui.
Acum, hai, să vedem cum suntem noi cei mai puternici, să scoatem buturugile cu rădăcinile lor bine înfipte în pământ de-a lungul a zeci de ani. Poate sunt arbori și de sute de ani. Nu ne apucăm întâi de buturugi, ci de rădăcinile lor. Le căutăm, ele sunt împrăștiate, jur-împrejur pe câțiva metri lungime, unele mai groase și mai la suprafață, altele mai subțiri și înfipte mai adânc în pământ. Săpăm cu cazmalele până ajungem la ciotul de tulpină rămas.
Ne-am apucat serios de treabă. Eu mă luam după el, nu mai făcusem așa ceva până atunci.
– Ai grijă, tată, de șale, să nu te lase! Ți-ai luat brâul?
Uneori îl apuca durerea de șale. Boală grea și asta.
– Nu l-am luat… Eu vreau să facem o treabă bună, de oameni harnici și sănătoși. N-am venit aici să mă văicăresc. Doamne ferește, să nu mă apuce durerea aia păcătoasă! Lucrăm o oră-două, bătute pe muchie, apoi facem pauză. Mai târziu, facem pauze mai dese, ca la școală, până într-o oră de treabă. Vezi, mă Ticule, chiar dacă au fost tăiați, poate chiar cu un an în urmă, rădăcinile lor nu se lasă scoase ușor din pământ. E cea mai grea muncă! Copacii nu mor cu una cu două!
– Domnul învățător la școală, noi îi ziceam tot domnul învățător, că nu-i prea-i plăcea să-i zicem tovarăș, ne-a spus că rădăcina noastră, a românilor, dacă a fost bună, și noi vom fi buni. „Un neam cu rădăcina bună trăiește mult, e viteaz și harnic”, ne spunea domnul învățător.
– L-am rugat pe unchi-tău Ion, că doar el este singurul pădurar de-aici, să ne dea și nouă un ster de lemne, să nu ne mai chinuim cu rădăcinile și buturugile astea. Ți-ai găsit ajutor de la el… „Nu pot, frate, n-am voie, mi-a zis, nu ești trecut de tovarășul activist de la raion pe lista membrilor de partid.” Eu nu m-am înscris la comuniști, păi de ce să mă înscriu, să-i slugăresc pe veneticii și pe coatele goale care tot timpul stau în ședințe, să-i pup în cur zi de zi, să nu mai poți tu să fii stăpân pe tine…” Mi-a zis frate-meu, că de, îmi este frate chiar dacă nu mă ajută la nevoie, nu pot să mă leapăd de el: „Ce pot face, frate-meu, e să-ți repartizez .” Și am acceptat, ce să fac, nu vreau să mai tremurăm de frig și la iarnă. M-am gândit mai mult la amărâta aia mică de soru-ta. Ai văzut ce era să pățim iarna trecută. A trecut moartea pe lângă noi. Tu ne-ai salvat cu simțirea ta. Era să murim de fum, că balega uscată dacă o bagi în sobă, focul mocnește și deodată te trezești cu camera neagră de fum. Era s-o belim cu toții… La iarnă, vreau să stăm ca boierii, la căldurică.
(Va urma)
*Din romanul în pregătire „NEGUSTORUL” de Constantin Argeșanu, care va fi publicat sub sigla Editurii Antim Ivireanul