CE BINE CĂ EȘTI, DAVID POPOVICI!
Acum două zile, pe ultimii 50 de metri, când David începuse să mărească ritmul, creșteau și decibelii mei în fața televizorului, dar nu reușeam să articulez decât „A, A, A , A” , odată cu fiecare centimetru recuperat. Într-o altă cameră, la televizorul ei, striga și Ionela, se întâmpla un sincron emoțional care depășea cu siguranță orice alte trăiri sportive, pentru că omul nostru se bătea cu cei mai buni din lume pentru medalia de aur.
Și-apoi strigătul izbăvitor, ca în nopțile Nadiei, când lumea era încă un joc cu 1 și 0!
Daviiiiiiiiiiiid!
Iar astăzi. Astăzi, românul, într-o cursă nebună, a simplificat „suta” în apă spre durata a două lovituri de rachetă de tenis, cât spectatorii întorc capul într-o parte și în cealaltă a fileului. Când bați SUA și Australia, niște oceane nemărginite, de o așa manieră, pur și simplu nu mai există cuvinte, metafore sau orice altceva înălțător. Doar înșiri, emoționat: Campion mondial, olimpic, european. Fantastic!
Mi-e greu să înțeleg de unde și cum a apărut băiatul ăsta în România. Cu iuțeala lui la 100 și 200 m. Pentru mine cuvântul „liber” sau freestyle, scris după 100 și 200 în diferite sporturi, a însemnat mereu viteză, laser, sprint, adică Spitz, SUA, Popov, Lewis, Biondi, Bolt, Powell, Phelps, Jamaica și atâția alții și altele. Parcă viteza nu prea se potrivește cu starea neamului nostru, mai degrabă înclinată spre anduranța și stoicismul alergătoarelor de cursă lungă, gen Gabriela Szabo sau Maricica Puică. Și vine minunea asta, „Sunt doar un tip care înoată repede” , care despică, ca nimeni altul, apa-n două cu brațele-i ca niște pistoane acționate de freamătul ondulatoriu al corpului și picioarelor. Și ne face să-l iubim, să credem și să suspinăm de atâta bine!
Așa că nu știu cum naiba, dragă David, de te-ai arătat prin habitatul nostru neterminat. Dar ce bine că ești!
Foto – captură TVR