Du-te la...

Curierul de Vâlcea pe YouTubeRSS Feed

5 martie 2021

Vâlceanul care a refuzat ispita fake-news-urilor


Pandemia recentă de COVID a condus la explozia unui fenomen despre care prea puțini dintre noi eram conștienți: fake-news-urile. Intensitatea cu care aceste dezinformări au ajuns să circule și să inunde Internetul au creat veritabile vedete care și-au dobândit faimă și averi pe minciuni și conspirații dincolo de orice imaginație.
Situația nu era însă aceeași în urmă cu un deceniu când un vâlcean a ales să refuze șansa unei celebrități mondiale și a unei îmbogățiri pe măsură. Numele lui este Carol Terteci, omul care a distrus mitul scheletului gigant cu care fel de fel de profitori au vrut să crească ideea că Pământul a fost cândva populat de ființe uriașe și, mai ales, să se îmbogățească dintr-o aberație. Aberație ridicată de site-ul de design www.worth1000.com care le-a cerut desenatorilor, artiștilor și designerilor din comunitatea online să trimită imagini create de ei în cadrul unui concurs numit „Anomalii arheologice”. Unii dintre ei au trimis imagini cu schelete uriașe „descoperite” pe șantiere arheologice. Și, deoarece scopul concursului de grafică era ca artiștii să realizeze imagini cât mai credibile, care să nu prezinte urme de prelucrare, cu toții s-au străduit să obțină imagini cât mai realiste. Mare parte dintre aceste lucrări persistă pe Internet. Toate sunt baza unor site-uri aproape SF care împrăștie idei și teorii nefondate dar spectaculoase. Adică aberații. Sau fake-news, dacă preferați varianta „trumpistă”.
În cazul nostru, la o săpătură arheologică desfășurată la Copăcelu, a ieșit la lumină un mormânt cu mai multe schelete lângă care Terteci și-a făcut o poză care avea să ajungă pe o rețea de socializare. Prelucrată cât de cât, respectiva fotografie a devenit fondul unei mega-dezvăluiri despre gigantul de 10 metri de la Roșia Montană, descoperit încă de la mijlocul anilor 70 dar cazul a fost evident mușamalizat: „Arheologii scoseseră la iveală din stâncă un schelet uriaș, cam de 10 metri lungime, care zăcea pe o parte cu picioarele strânse. Osul era legat cu o fundă roșie care era de fapt o vertebră…” Și azi, povestea este prezentă în mediul online făcând trafic și aducând bani:

Scheletul unui dac înalt de zece metri, descoperit la Roşia Montană

În cursul lunii februarie 2012, o echipă de geologi, româno-canadiană, urmărind rămăşiţele filonului de aur la una dintre galeriile săpate de agatârşi în urmă cu 5.500 de ani la Roşia Montană au făcut din întâmplare o descoperire care ar putea răsturna toată istoria omenirii. Ei au descoperit la baza galeriei capătul rectangular al unei lespezi aurii care nu părea a fi o rocă naturală. După prelevarea unei mostre, din rezultatele analizei de laborator a reieşit că era vorba într-adevăr de o piatră compozită, obţinută din amestecul a 15% praf de granit, 30% wolfram şi 55% pulbere de aur de 50 de karate, după o tehnologie imposibil de reprodus în condiţiile ştiinţei actuale.
Faptul este cu atât mai surprinzător cu cât galeria unde a fost semnalată lespedea, supranumită şi Galeria Hiperboreană şi aflată pe Valea Cornei, sub satul Cornea de la Roşia Montană, fusese cercetată în urmă cu 36 de ani, mai precis pe tot parcursul anului 1976 şi, datorită uluitoarelor descoperi arheologice şi antropologice practic de neconceput pentru acea vreme, ea a fost închisă şi apoi sigilată la comanda Securităţii. Printre mineri încă se mai vorbeşte în şoaptă despre această galerie şi nu sunt puţini cei ai căror taţi sau fraţi mai mari, foşti mineri la Roşia Montana, care au luat parte la consolidările şi săpăturile arheologice din galerie la acea vreme, au dispărut de-acasă şi s-au întors bătuţi după câteva săptămâni. Între timp cei mai mulţi dintre ei au murit datorită bolilor profesionale. Cei patru martori rămaşi în viaţă nici măcar nu mai doresc să-şi amintească. Unul dintre ei, domnul Ion Moiş, fost şef de echipă pe timpurile acelea, după o îndelungă chibzuială, s-a hotărât totuşi să rupă tăcerea. Iată relatarea faptelor petrecute atunci, aşa cum le-a trăit martorul ocular Ion Moiş:
„Poate că nu trebuia să zic nimic, că doară am jurat la comunişti, dar eu mă trag de fel din Albac, chiar din neamul de moţi al lui Avram Iancu, aşa că nu pot să tac. Uite cum a fost: în iarna lu’ 76, am fost chemat de inginerul şef şi am primit dispoziţie să redeschid, să consolidez şi să electrific vechea galeria 13, rămasă închisă încă de pe vremea austroungarilor, urmând ca după consolidare să vină doi tovarăşi geologi să prospecteze. Galeria era veche, rămasă aşa neexploată încă de pe vremea agatârşilor, care la vremea aceea scoteau din ea şi prelucrau aurul şi argintul pentru daci, iar filonul fusese epuizat cu multe secole înainte să ajungă romanii stăpâni pe minele de aur, sau Alburnus Maior cum le plăcea lor să le spună. E drept că se văd urme de căutare şi din partea romanilor, dar este limpede că ei s-au lămurit foarte repede şi că au abandonat. Lucrările de consolidare şi electrificare au durat aproape până în vara lui 76 şi am avut nişte probleme cu golirea de apă a unei părţi a galeriei care se inundase. Atât valvele din mină cât şi electrovalvele de la pompe ne-au fost de mare ajutor. Tot atunci am găsit şi un os spălat de ape, aşa de mare, cum nu ne mai fusese dat să vă niciodată. Nici ortacii mei nu mai văzuseră. După ce l-am arătat directorului minei acesta l-a predat securistului Întreprinderii Miniere de Stat Roşia Montana, iar pe noi ne-a anchetat Procuratura vreo patru zile. Că unde era osul când l-am găsit? Că în ce poziţie? Că cine a mai fost cu noi în mină? Că cine mai ştie de existenţa lui? Câţi am intrat şi câţi am ieşit din şut în ziua aia? Mă rog, tot felul de întrebări aiuritoare ca să ne sperie şi să ne facă să tăcem. Am tăcut cu toţii evident, iar după ce ne-a pus să semnăm declaraţiile, ne-au trimis înapoi în galerie. Acasă n-am suflat o vorbă. Mi-era frică pentru ai mei.
Atunci când treaba noastră a fost terminată au intrat în mină doi oameni de la Bucureşti din care unul sigur era geolog. Ce au lucrat ei acolo nu ştiu, dar aşaaa… ca la vreo săptămână, s-a prezentat un al treilea, unul foarte tânăr, cu o cicatrice la ochiul stâng, care a zis că e arheolog. La două zile după el au venit o echipă întreagă de civili dar şi câţiva arheologi cu nişte echipamente cam ciudate, împreună cu un echipaj de Miliţie care a blocat accesul la galeria 13 şi a început să ne controleze nouă legitimaţiile la poartă. După încă vreo lună jumate am fost chemaţi din nou, eu şi ortacii mei, cei care ne-am ocupat de consolidări şi care deja semnasem declaraţiile, să cărăm sterilul din fundul galeriei 13 şi să-l scoatem cu vagonetele afară din mină.
Atunci am văzut grozăvia. Arheologii scoseseră la iveală din stâncă un schelet uriaş, cam de 10 metri lungime, care zăcea pe o parte cu picioarele strânse. Osul pe care îl găsisem eu era legat cu o fundă roşie şi de-abia atunci am văzut că era de fapt o vertebră. Mamă da’ ce mai vertebră! Civilii se foiau de colo-colo! Unii îşi notau câte ceva din ce ziceau arheologii, alţii făceau poze cu blitzul. Ziceau ceva de unu Densuşianu, apoi ceva de hiperboreeni, apoi unul sare cu gura mare că să-şi vadă ăla cu Densuşianu de treabă, că Densuşianu era avocat, nu istoric, apoi a dat-o cu partidu şi cu securitatea. Altul, şi ăsta era arheologu cel tânăr, că l-am recunoscut după cicatrice, a scapat una cum că scheletu ăla era de hiperborean şi că ar putea fi chiar strămoşul nostru! „Nu se poate tavarişce! Ce hiperborean visezi!” – a răcnit la el unul gras în haine de piele şi cu accent rusesc!
– „Omul se trage din maimuţă! Unde ai mai pomenit tu maimuţă de 10 metri? Gata! Ce s-o mai lungim!? Scheletul ăsta pleacă la Moscova!… Ia luaţi-l pă reacţionaru’ ăsta d-aici! Bîstro, bîstro!” Atunci ne-a cuprins groaza pe toţi. Doi gealaţi au sărit pe el, l-au legat şi l-au târât afară din mină. „Ia hai! Strângeţi, împachetaţi în lăzi şi duceţi totul la gară! Şi dacă mai suflă vreunul vreo vorbă v-arunc kaghebeu-n ceafă!”. Tot pe noi a căzut măgăreaţa cu strânsul şi cu căratul.
S-a făcut dimineaţă când am terminat de împachetat, de cărat şi de urcat lăzile în tren. Dar nici pe noi nu ne-au lăsat să mai mergem acasă. Ne-au suit în două dube fără geamuri şi ne-au dus undeva. Unde?, nu ştiu…. Dar ştiu că am mâncat bătaie vreo săptămână încheiată şi că m-au pus să semnez că n-am văzut şi că nu cunosc nimic, că am un unchi legionar care e bandit şi împuşcă securişti prin munţi şi mi-au zis că dacă suflu vreo vorbă îmi saltă nevasta şi copiii iar pe mine mă bagă în puşcărie. Am semnat şi am tăcut, ce era să fac…!? Nici cu ortacii mei pe care i-am întâlnit din nou la mină nu am mai vorbit despre asta.
Ceva de bine totuşi mi s-a întâmplat după aceea. La o săptămână după ce m-am întors la mină, unul de-l aveam mereu coadă după mine când intram şi ieşeam din şut, a venit la birt şi s-a aşezat la masa mea. Cinstit să fiu când l-am văzut mi-a îngheţat sângele în vine. „Uite Ioane, – mi-a zis -, şi eu sunt moţ ca şi tine. Şi tot ca şi la tine, neam de neamul meu au fost băieşi la Roşia Montana. Am fost acolo când s-a descoperit scheletul uriaşului. Acum e la Moscova. Eu ca şi tine am fost martor. Ia plicul ăsta şi păstrează-l ca pe ochii din cap. Înăuntru ai poză. Să ştii de la mine că acolo în galerie se afla scheletul unui dac hiperborean, strămoş de-al nostru. Păstrează poza şi arat-o nepoţilor tăi. Eu nu ştiu dacă scap pentru că am fost iradiat. Pe voi v-au speriat bine, dar pe noi ăştia din securitate care nu ne speriem aşa de uşor, de noi se descotorosesc altfel. Nu te cunosc, nu mă cunoşti. Nu ţi-am dat nimic! Ai priceput?”
„Da, am priceput!”. S-a ridicat şi a ieşit repede pe uşă. Doar două zile l-am mai văzut cum păşea ca o umbră în urma mea, apoi nu l-am mai văzut niciodată. Dar mai am în schimb poza cu hiperboreanul de la el”.

Dar să revenim la lespede…

Ne aflăm în luna aprilie 2012. În urma discuţiilor purtate cu uşile închise la Ministerul Minelor Petrolului şi Geologiei, partea canadiană a opinat ca această descoperire să nu fie făcută publică iar galeria să fie închisă de urgenţă. Partea română a fost de acord cu păstrarea secretului însă a insistat să continue cercetările şi să trimită o a doua echipă, de data aceasta de arheologi condusă de un arheolog bătrân cu o cicatrice în colţul ochiului stâng. Timp de trei luni, săpăturile în jurul lespezii s-au derulat în secret, rezultatul fiind decopertarea integrală a lespezii. Nu a durat foarte mult deoarece deasupra lespezii se aflase cu 36 de ani în urmă scheletul uriaşului dac hiperborean, aflat acum la Moscova iar parte din munca cu săpatul rocii şi cu decopertarea o făcuseră arheologii de atunci. Măsurătorile au scos la iveală faptul că lespedea, perfect şlefuită, avea o lungime de 12 metri, o lăţime de 6 metri şi o înălţime de 3 metri, cântărind cu aproximaţie 1700 de tone, cu 100 de tone mai mult decât a fost estimată „piatra femeii insarcinate” respectiv lespedea descoperită la Baalbek, numai aurul conţinut în ea reprezentând cca. 900 de tone, de aproape trei sute de ori mai mult decât s-ar fi putut obţine prin reciclarea integrală timp de 20 de ani, a haldelor de steril depozitat de milenii la Roşia Montană în urma exploatărilor aurifere, şi de 150 de ori mai mult decât tot aurul extras de la suprafaţă şi din toate galeriile de agatârşi pentru daci, apoi de romani, apoi de austroungari şi de români la un loc.
Zona a fost imediat închisă cu gard de sârmă ghimpată şi pusă sub pază militarizată iar săpăturile preliminare pentru forarea unui puţ cu diametrul de 12 metri care să ajungă până la lespede au demarat la începutul lunii mai 2012.
La sfârşitul lunii iunie, mai precis pe data de 23 ale lunii, lespedea a fost scoasă la suprafaţă, segmentată în 80 de calupuri egale, încărcată în containere şi transportată de urgenţă noaptea, sub escortă militară către o destinaţie necunoscută. Totuşi există unele informaţii din surse demne de încredere, din care rezultă că fragmentele containerizate au fost predate Combinatului Siderurgic SIDEX Galaţi şi că au deja topite şi transformate în lingouri de aur şi wolfram, dar locul secret unde se află ele depozitate acum încă nu se cunoaşte.
Faptul că lespedea a dispărut şi nu s-a păstrat nici măcar o fotografie a ei este lesne de înţeles. Un lucrător care a participat la dezmembrarea ei suţine că există totuşi un set de fotografii care au fost făcute de către un bătrân arheolog român de prestigiu, care au fost date spre studiu unui paleolingvist şi care, a atras atunci atenţia autorităţilor că lespedea prezintă o valoare culturală şi istorică inestimabilă pentru poporul român şi pentru întreaga umanitate şi în orice caz incomensurabil mai mare decât valoarea ei economică. Pentru argumentarea afirmaţiei arheologul a prezentat atunci câteva fotografii ale lespezii în care se putea observa că toată suprafaţa ei era acoperită de o scriere în basorelief, de un verde smarald, total necunoscută după spusele paleolingvistului, dar cu probabilitatea cea mai mare de a fi pelasgă, dispusă în trei şiruri paralele care porneau din partea stângă sus şi şerpuia în diagonală încolăcindu-se în spirală în jurul unui cap de lup, şi sfârşind apoi la baza ei, în colţul din dreapta. Se pare că autorităţile române au rămas insensibile la aceste atenţionări şi dovezi şi au dispus tăierea şi topirea lespezii, urmând ca după vânzarea aurului să verse la vistieria Statului contravaloarea procentului de 19,31% negociat cu partea canadiană, conform contractului de exploatare a aurului şi a metalelor rare ale zonei.
„Lucrurile însă au devenit de-a dreptul uluitoare atunci când, – declară de data aceasta reputatul arheolog, al cărui nume din motive de siguranţă personală nu-l putem face public – la ridicarea lespezii s-a putut observa un soi de puţ cu diametrul de 4 metri în interiorul căruia cobora o scară elicoidală ale cărei trepte erau săpate în pereţii puţului, de parcă fuseseră tăiate cu laserul. Din interiorul puţului emana o lumină lăptoasă, violacee. Deşi cei câţiva lucrători, geologi şi arheologi care au fost martori la ridicarea lespezii şi-au revenit după o vreme din uimire, totuşi înafara paleolingvistului care s-a precpitat ca un apucat pe scări în jos, nimeni nu a mai avut curajul să coboare şi să verifice ceea ce se afla în puţ, iar a doua zi a fost deja prea târziu. Am aşteptat cu toţii ca paleolingvistul să apară, dar el nu s-a mai ridicat la suprafaţă. Peste noapte, SRI-ul şi armata au acoperit cu scânduri intrarea în puţul care ducea spre interiorul muntelui şi-apoi au turnat ciment şi au sigilat-o. A doua zi au fost închise gura puţului exterior precum şi intrarea în galeria săpată in vremuri imemoriale de către agatârşi. Tot a doua zi, eu, dimpreună cu toţi martorii care au asistat la prelevarea lespezii, a descoperirii puţului din adâncul minei, precum şi cei care au participat la ştergerea urmelor, am fost puşi să semnăm nişte documente care garantau păstrarea Secretului de Stat şi-apoi am plecat cu toţii speriaţi înapoi pe la casele noastre, care-ncotro”.
La sediile Ministerului Minelor Petrolului şi Geologiei şi al Institutului de Arheologie din Bucureşti, aşa cum de altfel era şi de aşteptat, nimeni nu ştie nimic. Peste toate aceste evenimente s-a aşternut tăcerea. Există unele voci carea firmă că persoane suspuse de la Guvern au muşamalizat toată afacerea şi că bancherii elveţieni îşi freacă mâinile satisfăcuţi. Ultima dată când s-a mai putut discuta cu bătrânul arheologul şi cu lucrătorul martor a fost în după-amiaza zilei de 28 iulie 2012. După această dată aceşti doi martori care s-au expus şi au rupt tăcerea nu au mai putut fi găsiţi la domiciliu. De fapt ei nu au mai putut fi găsiţi nicăieri. Vecinii povestesc ceva despre nişte ridicări cu dubele, cu agenţi mascaţi în miez de noapte, dar nici acest lucru nu este prea sigur.
„Dacă veţi avea vreodată curiozitatea să vă aventuraţi singuri prin pădurile din jurul Sarmisegetuzei Regia, să nu vă miraţi dacă veţi întâlni un om cu o privire luminoasă, violacee, care susţine că a fost în Shamballa şi că ştie un tunel pe sub Sarmisegetuza care duce către minele de aur de la Roşia Montană. Iar dacă începe să vorbească într-o limbă necunoscută, probabil pelasgă, ascultaţi-l cu atenţie, chiar dacă nu înţelegeţi ce spune în acel moment. Va veni o vreme când veţi pricepe”.

Carol Terteci: „Primul meu sentiment a fost panica!”

„În 2010, la Copăcelu, au fost descoperite trei schelete la o cercetare preventivă pe o proprietate privată, rememorează Carol Terteci. Ulterior, am descoperit că erau o locuință și un mormânt din prima epocă a fierului, etapa timpurie, adică 1.200 i.e.n. Despre schelete, pot să afirm acum că două erau foarte mici, iar celălalt era aproape normal ceea ce mă face să cred și să afirm că a fost vorba de un adolescent și doi copii. Eu am fost singurul care s-a fotografiat lângă schelete. Mai bine zis, am fost fotografiat… Am postat respectivele imagini pe o rețea socială iar la distanță de doi ani am auzit despre folosirea lor în diferite articole de pe Internet. Am aflat imediat cine a fost responsabilul cu trucarea pozei. Altcineva, un blogger, ar fi preluat-o și ar fi folosit-o într-un text… Mi s-a comunicat ulterior că a fost vorba de o farsă jucată dacomanilor. Din păcate, propagarea pozei și a poveștii a depășit orice imaginație și nimeni nu s-a deranjat să verifice adevărul! Tot ceea ce a apărut ca declarație a mea sunt pasaje dintr-un mesaj pe o rețea de socializare la cinci ani după șantierul din 2010! O jumătate de an am tot încercat să combat aberația creată și răspândită deși nu-mi făcusem un scop din treaba asta. Am renunțat pentru că am realizat că oamenii care vor să creadă în acest gen de conspirații vor ignora orice altă variantă care nu le confirmă ideile. Eu consider că toate aceste site-uri sunt o pierdere efectivă de timp! Așa le percep eu… Primul sentiment pe care l-am avut când am auzit ceea ce se propagase a fost panica! Recunosc! Nu știu dacă s-au făcut sau se fac bani din acest gen de articole sau poze. E posibil, dar regretele mele nu au avut legătura cu partea financiară ci cu modul cum este percepută și interpretată munca noastră, de arheologi, altfel decât realitatea în sine”.

Fascinația pentru giganți

Într-un articol găzduit de www.greatnews.ro, arheologul și specialistul în antropologie Carol Căpiță explică: „Știrile despre uriași nu sunt atât de noi. În tradiția populară din unele zone, din Argeș până în Moldova, unele ruine sunt denumite „cetatea jidovilor” (de unde și toponimul Jidova), dar nu sunt considerate a fi legate de comunitățile de rit mozaic, așa cum ar părea, ci de o tradiție legată de uriași care au construit cetățile respective. De-a lungul timpului, aceste știri au fost prezente în presa românească interbelică, dar au dispărut subit în timpul regimului comunist. În treacăt fie spus, toată Europa este plină de astfel de tradiții, iar dimensiunile supraumane sunt frecvent asociate cu opusul lor, piticii, și cu o serie de alte ființe fantastice. (…) Pe de o parte, media digitale sunt percepute ca mai democratice și – pe cale de consecință – ca mai în măsură să „dea în vileag” o posibilă conspirație menită să ascundă „adevăruri” ce par să contrazică opinia academică, la rândul ei receptată ca oficioasă. Regăsim aici, cred, ceva din neîncrederea concetățenilor noștri față de media oficiale născută în anii comunismului. În al doilea rând, spectaculosul circulă mai repede și mai mult decât normalitatea. Aceasta din urmă nu creează o știre, căci normalul este cotidian, anost și anodin. (…) Rezultate valide științific se obțin cu utilizarea unei metodologii solide și transparentă. Trebuie spus foarte clar că nu oricine are voie să facă cercetări arheologice. O groapă în fundul curții sau pe marginea drumului nu înseamnă arheologie; poate să însemne, mai degrabă, încălcarea legislației (una foarte strictă). În plus, trebuie să țină cont de faptul că arheologia este o profesiunea grea, plină de renunțări și sacrificii. Caracterul spectaculos al unor descoperiri maschează anii îndelungați de cercetări care nu sunt spectaculoase. Cărți introductive solide despre arheologie sunt disponibile, dar și pagini web ale marilor universități”.

Cum definește SRI fake news -urile?

Într-un raport oficial, Serviciul Român de Informații descrie astfel pandemia de intoxicări: „Fenomenul fake news este la fel de vechi precum sunt ştirile, doar că de-a lungul timpul i-au fost atribuite diferite denumiri – zvon, diversiune, dezinformare, propagandă. Însă este evident şi trebuie admis faptul că amploarea fenomenului şi dobândirea de multiple valenţe (din punctul de vedere al obiectivelor) au avut trenduri ascendente odată cu dezvoltarea tehnologică şi diversificarea modalităţilor de comunicare în masă şi a canalelor de transmitere a datelor (trecerea de la exclusivitatea presei scrise/ tipărite la online media, blogging, reţele de socializare, videosharing sau vlogging).
Fără o reglementare clară, fake news este interpretat drept o ştire complet falsă sau cu pasaje incomplete, respectiv parţial adevărate, lansată în scopul formării unor opinii eronate de către cei care o accesează.
Fake news poate fi inclusiv: informaţia cu conţinut fabricat, prezentată distorsionat, exagerată, scoasă din context şi plasată într-un alt tablou; opinia (interesată) preluată şi transformată în ştire validă, cu argumentare tendenţioasă.
SCOPUL? Distorsionarea percepţiei auditoriului sau crearea unui nou curent de opinie cu intenţia de a dezinforma sau de a crea confuzie şi a destabiliza sentimentul de securitate (colectivă, naţională).
Efectele negative ale ştirilor false se repercutează în primul rând asupra cetăţenilor, care reprezintă o parte integrantă a conceptului de securitate naţională ca beneficiari ai acesteia şi ca valoare ce trebuie protejată.
Vizibilitatea pe care acestea o dobândesc ca urmare a susţinerii primite prin circularea mesajelor (emitere, preluare, distribuire, citare, redistribuire) sporeşte periculozitatea fenomenului din perspectiva securităţii naţionale, pe fondul generării de neîncredere în sistemele democratice. Mesajele concepute ca fake news fac apel inclusiv la prejudecăţi sau exploatează aspecte sensibile pentru populaţie – tensiuni etnice, rasiale, religioase – sau fals importante în scopul mutării atenţiei de la subiectele cu adevărat relevante pentru stat/cetăţeni.
Folosind posibilităţile tehnologice actuale este foarte uşor să creezi, editezi, să publici şi să distribui conţinut. Interesul naţional poate fi vulnerabilizat/afectat de puterea dobândită de fake news emise cu scopul de a influenţa, prin exploatarea neîncrederii sau îndoielilor, deciziile strategice ale unui stat.
(…)
Potenţiale semne ale unui fake news: titluri care promit senzaţionalul; modul de scriere a articolelor – marcarea insistentă cu majuscule, erori repetate de ortografie, erori de traducere, semne de punctuație care induc dramatism (!!!, ????); formulări evazive („s-a aflat că”, „s-a declarat într-o conferinţă recentă”, „asta a spus un jurnalist”), care conduc, adesea, la presupuneri, lansarea de zvonuri sau conspiraţii.
Verificarea caracteristicilor tehnice ale sursei: de regulă, numele domeniului surselor legitime de știri este același cu cel al sursei. Sursele necredibile recurg la typosquatting; terminația URL-ului – arată țara din care provine (.ro, .uk, .md) sau scopul (.com, .edu); link-urile incluse într-o știre răspund acelorași exigențe; designul web poate oferi unele informații și, fără a cădea în capcana generalizării, putem ține cont de faptul că sursele credibile au, de regulă, și un design profesionist; deținătorul domeniului – poate fi verificat pe https://www.whois.net; verificarea imaginilor – imaginile false sunt adesea utilizate pentru a conferi mai multă credibilitate unor informații/fapte neadevărate.
Pentru identificarea pe web de imagini similare sau identice vizual poate fi folosit algoritmul Google Images (CLOUD Vision API) sau serviciul TinEye Reverse Image Search.

Verificarea reputației sursei prin accesarea unor ecțiuni care trebuie să răspundă cât mai clar unor întrebări: secțiunea About – pe cine reprezintă sursa?; leadership și colectiv redacțional – articolele sunt asumate?; misiune – articolele publicate sunt în concordanță cu obiectivul asumat?; date de contact – autorii pot fi contactați?
Totodată, pot fi căutate informații despre: trafic – poate fi regăsit, în unele cazuri, pe site. Date relevante pot fi identificate și prin intermediul alexa.com; ce spun alții despre – care este reputația obiectivă a autorilor/a sursei; indicarea sursei ca fiind promotoare de fake news de către site-uri specializate (precum euvsdisinfo.eu)”
.

Termeni asociați

TROLLING – activitate în mediul online derulată de persoane care, prin postarea de mesaje şi comentarii, au scopul de a distrage atenţia sau de a provoca răspunsuri emoţionale ale celorlalţi utilizatori.
DEEPFAKE – falsificarea/alterarea conţinutului audio sau video cu ajutorul inteligenţei artificiale.
BOT (cont automat) – soft cu inteligenţă artificială care mimează comportamentul uman în interacţiunea cu alţi utilizatori online.
TYPOSQUATTING – acordarea de nume aproape similare de URL-uri cu cele legale, schimbând o literă, o cifră, inversând unele caractere.
CLICK-BAIT – formă de a atrage atenţia pentru a determina accesarea unui anumit link.

Etichete: , ,

Poți comenta aici

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Alte articole de la Eveniment