Se fac „stocuri” de noi… promisiuni


• în locul depozitelor de produse agricole

Pentru a ajuta agricultorii să nu-şi mai vândă cerealele direct de pe câmp din cauza lipsei spaţiilor de depozitare, Guvernul luase decizia în vara anului 2009 să promoveze ceea ce a numit la vremea aceea „Primul siloz”. O idee valoroasă care ar fi dat posi­bilitatea fermierilor ca, în schim­bul stocării, să primească certificate  de depozit care le permitea să obţină de la instituţiile bancare împrumuturi garantate de stat.

Dacă s-ar pune în funcţiune acest mecanism, fermierii nu ar mai da din colţ în colţ la începutul fiecărui ciclu de producţie când se simte cel mai acut lipsa banilor necesari pentru înfiinţarea noilor culturi.

Ţinta programului era una corectă şi necesară care ar fi permis preluarea presiunii pe cererea din piaţă în anii cu producţie cerealieră excedentară şi o valorificare mai bună în perioadele conjuncturale, aşa cum a fost anul 2010, când preţul grâului a urcat vertiginos, până la dublarea acestuia.

Avantajele însilozării sunt evi­dente şi pentru procesatorii din pani­ficaţie care nu ar mai fi obligaţi să achiziţioneze cantităţi mari de grâu pentru a le ajunge de la o campanie la alta.

Criza spaţiilor de depozitare este cronică nu numai pentru produsele cerealiere. Prin aceleaşi mari greutăţi trec şi producătorii de legume şi fructe care anual se văd obligaţi să vândă rapid ceea ce au recoltat pentru a reduce pierderile de produse.

Sigur, probleme dificile crează şi dis­persia mare a proprietarilor de te­re­nuri agricole care se încăpăţâ­nează să intre în asociere. În ţara noas­tră, de exemplu, există 4,2 mili­oane ferme şi doar 106 asociaţii de producători, iar dintre acestea numai 16 au primit bani de la UE pentru investiţii în depo­zi­tarea produselor. Lipsit de o desti­naţie autorizată şi pe deplin viabilă, pro­gra­mul „Primul siloz” nu a depăşit faza de­claraţiilor triumfaliste sau a bu­nelor intenţii. El, programul, s-a năs­cut deja mort. La ora actuală, 69% din­­tre fer­mie­rii români nu au capacităţi de de­po­zitare. Din aceste motive, sunt ne­voiţi să se lase pe mâna spe­cu­lanţilor, singurii câştigători pe drumul dintre lan sau grădină şi taraba din piaţă.

Gravitatea crizei spaţiilor de de­po­­­zitare devine şi mai acută atunci când apar discrepanţe între cerere şi ofertă, când preţurile provoacă reacţii în lanţ şi escaladează orice cote ale puterii de cumpărare a populaţiei. În faţa avertismentelor date de Organi­zaţia Naţiunilor Unite pentru Alimen­taţie şi Agricultură (FAO) la începutul acestui an cu privire la necesitatea introducerii unor măsuri protecţioniste pentru asigurarea aprovizionării cu produse a populaţiei fiecărui stat şi amortizarea iminentelor efecte ale unei crize alimentare mondiale, guvernele multor ţări au început deja să aplice politicile de creştere a rezervelor de alimente. Normal, le dă mâna pentru că au spaţii de depo­zitare. La noi, reacţia guvernului s-a rezumat doar la resuscitarea progra­mului din 2009 şi reactivarea lui sub sloganul „Primul siloz 2”.

Punerea din nou pe tapet a problemei stocărilor are, însă, şi de această dată în vedere doar cerea­lele, iar ţinta programului guverna­mental, cum fără echivoc s-a exprimat primul ministru Emil Boc, nu este crearea rezervelor de consum, ci fiscalizarea producţiei agricole. Or, cu astfel de „obiective prioritare” este greu de crezut că Programul „Primul siloz 2” va reuşi să penetreze până jos la nivelul micilor fermieri care vor rămâne în continuare în afara opera­ţionalizării Fondului de Garantare a Creditului Rural şi vor fi obligaţi să vândă cerealele iarăşi imediat după recoltare când preţurile nu sunt formate de cerere-ofertă.

Cât priveşte asigurarea spaţiilor de depozitare frigorifică a legumelor şi fructelor, situaţia este mult mai delicată şi despre acestea vom vorbi cu alt prilej.

dr. ing Ion CÎLEA,
preşedintele Consiliului Judeţean Vâlcea

Posting....