Scurtă incursiune în lumea arabă


Sub acest titlu, probabil vă așteptați, stimați cititori, să scriu ceva despre fundamentalismul islamic, despre lipsirea de drepturi și libertăți, în special pentru femei, despre mujahedini, refugiați, intoleranța religioasă etc. Doar am proaspătă în memorie înăbușirea protestelor din Iran. Ei bine, dragi cititori, nimic din toate acestea nu se vor regăsi în cugetarea mea de astăzi, dintr-un motiv foarte simplu. Recent, am poposit într-un colț de deșert din Peninsula Arabică, numit Sultanatul Oman, mai apropiat de Occident decât de vecinii saudiți sau iranieni. Am constatat „pe viu”: este un stat ciudat acest Sultanat Oman, o îmbinare contra naturii – între modernism și organizare tribală pe care orice vizitator o consideră fascinantă.
Omanezii îi datorează multe din prefacerile economice și sociale fostului sultan, Qaboos, care a domnit vreme de 50 de ani (1970-2020). Chiar și ultima sa decizie a fost în acord cu restul domniei, desemnându-și succesorul din rândul familiei extinse, niciunul din fiii săi nefiind destul de destoinic pentru o asemenea misiune, în opinia monarhului. În ciuda faptului că Omanul este o monarhie absolută, figurează în statisticile ONU cu una din cele mai mari creșteri ale nivelului de trai și de securitate. Prin amabilitatea ghidului Daniela Ursu, care s-a statornicit pe aceste meleaguri de mai bine de 15 ani, am căutat să mă informez despre toleranța religioasă și drepturile femeilor.
În primul rând, în Oman nu există conflicte de natură religioasă între ibadiști, suniți și șiiți, toți se roagă la aceleași moschei în liniște, în timpul rugăciunilor nu auzi tânguiri în megafoane pe străzi. Puterea și influența liderilor islamici, imami, este minimă în societatea omaneză, spre deosebire de alte părți unde se îndeletnicesc cu spălarea creierelor, aceștia primind textul predicii pentru rugăciune ‒ aprobat în fiecare zi de un fel de minister al cultelor religioase ‒ și nu au voie să se abată de la el. Muncitorii străini au aceleași drepturi cu localnicii. Femeile sunt încurajate să muncească și să nu poarte hijab, de altfel în rândul funcționarelor din sectorul public acest lucru este interzis. Chiar soția sultanului se afișează cu capul descoperit pentru a da un exemplu. Cu toate acestea, pe stradă întâlnești multe femei purtând vălul islamic, ceea ce nu ține neapărat de religie, ci mai degrabă de cultură și tradiție, la fel ca organizarea tribală a societății. Familiile extinse locuiesc toate în aceeași casă, o casă imensă, cu bunici, părinți, soții, copii și nepoți. Dacă reprezentanții unei familii aleg să-și ucidă un membru sau o membră în baza legii islamice, aceeași pedeapsă o vor primi și ei din partea statului, ceea ce-i face să se gândească de două ori înainte să treacă la fapte. Deși sunt permise mai multe neveste, femeile au voie să divorțeze și să se recăsătorească. Companiile care angajează femei au avantajul că pentru fiecare localnică cu carte de muncă pot să aducă doi muncitori străini. În cazul bărbaților, paritatea este de unu la unu – localnic/străin.
Vreau să vă mai spun, stimați cititori, că școala (accesul la educație) este gratuită, inclusiv pentru tinerii care fac studiile în străinătate; cea de-a doua limbă oficială în stat este engleza (pe lângă arabă), iar la universitate se studiază numai în engleză. Iar ca un corolar care ar putea spune mai multe decât se întrevede, colaborarea cu lumea civilizată nu se limitează doar la nivelul educației. Așa cum probabil ați citit, Omanul găzduiește baze militare americane și britanice datorită poziționării sale strategice în proximitatea Iranului, Irakului și a Yemenului, scenele unor conflicte sângeroase în ultimii ani.
Un singur neajuns am identificat la organizarea politică și administrativă a Omanului, unul care, ținând cont de cultura din această parte a lumii, pesemne este răul cel mai mic. Aici nu există libertate de exprimare, nu sunt partide politice, iar adversarii regimului au de pătimit după model dictatorial.