Vasile se întoarce acasă
Din capul locului să spunem că n-am nici un merit pentru articolul de față. Nu fac decât să comprim un reportaj din Hotnews care m-a impresionat până la lacrimi. Cu toții cunoaștem situația din orfelinatele românești, imediat după revoluție, prezentate la televiziunile occidentale, și adopțiile internaționale care au urmat după aceea. Ajunseseră un fel de brand de țară. România era cunoscută în Occident prin Ceaușescu, Nadia și orfelinate.
Povestea lui Vasile este diferită de a altor bebeluși care au depopulat orfelinatele, luând drumul străinătății în anii ’90. Familia adoptivă din Texas nu i-a ascuns niciodată originea, poate și pentru faptul că mama adoptivă provenea tot dintr-o adopție. Ba mai mult, a păstrat din timpul vizitei din România un album foto cu familia naturală, cu maternitatea din Mediaș de unde Vasile a fost preluat la nici două săptămâni de viață, cu comunitatea de romi din care făcea parte. Așa cum se întâmpla frecvent în vremurile acelea, mai ales în comunitățile sărace de romi, părinții au decis să-și înstrăineze pruncul ca să încropească o coșmelie mai arătoasă pentru cei rămași, deloc puțini.
Astfel, Vasile, devenit Antoni Scarano, și-a început noua viață în Statele Unite, una de care n-ar fi avut parte în România. A primit o educație aleasă, a studiat vioara și, mai apoi, canto, a absolvit conservatorul din Boston, s-a căsătorit cu o mezzosoprană, Samantha, colegă de conservator, și a ajuns la 33 de ani. Într-o vară și-a dat seama că ceva îi lipsește și, la îndemnul Samanthei, s-a pornit să-și caute familia naturală. A găsit-o în aceeași sărăcie lucie, dar întâlnirea a fost una emoționantă. Fratele cel mare, care avea 10 ani atunci și nu înțelegea de ce trebuie să se despartă de cel mic, plângea de fericire în momentul revederii, așa a crezut Antoni, dar, de fapt, erau lacrimi de revoltă. O revoltă împotriva prejudecăților și a gurii lumii care, în acele comunități, răspândiseră zvonuri despre ce se întâmplase cu copiii lor, că au fost folosiți ca donatori de organe sau uciși. Am fost crezut mort pentru cea mai mare parte a vieții mele, povestește emoționat Antoni.
După a cincea vizită în România, Antoni și Samantha au considerat că locul lor e aici. În consecință, își caută o casă în zona Sibiului pentru a se stabili definitiv, împreună cu cele două pisici cu denumiri shakespeariene, Desdemona și Ophelia. Nu regretă o secundă că au lăsat în spate o carieră artistică pentru a se implica în proiecte sociale pentru comunitățile de romi. Și pentru cei 27 de nepoți cu vârste între 6 luni și 22 de ani, în fața cărora Antoni păstrează un sentiment de vinovăție că a beneficiat de o șansă în plus. Are acum ocazia de a echilibra lucrurile și se agață de ea.
Samantha a obținut un certificat pentru a preda engleza ca vorbitor nativ, în timp ce Antoni, care între timp și-a recăpătat cetățenia română, a pus bazele unei firme de construcții împreună cu cumnatul său. Dacă te-ai arătat contrariat că a lăsat baltă tărâmul făgăduinței pentru a se întoarce în mocirla de la noi, și și-a mai târât și nevasta americancă după el, în timp ce majoritatea oamenilor procedează exact invers, îți răspunde tăios că viziunea este oarecum diferită și că lucrurile nu stau chiar așa:
„În America, răul suprem acum este capitalismul care îi determină pe oameni la fapte incorecte din puncte de vedere moral, doar pentru a ajunge în vârf. America este o țară foarte scumpă pentru a trăi. Și îți cere să te urci pe o roată de hamster și să începi să alergi. Și dacă te oprești, ți se întâmplă unele lucruri financiare din care nu-ți mai revii niciodată, cum ar fi să îți pierzi casa, libertatea, sunt lucruri foarte grave. Abia la 65 de ani, când te pensionezi, poți să te bucuri de viață. De aceea sunt și foarte egoiști oamenii acolo”.
Antoni își dorește un ritm de viață diferit, mai lent, să se simtă aparținând unei comunități care să-i împărtășească trăirile, lucru aproape imposibil în State, și îl credem pe cuvânt.