Salonul Național de Literatură şi Artă „Rotonda Plopilor Aprinşi”
Partea a III-a: Mânăstirea Dintr-un Lemn și Galicea
Şi a venit (cu ploaie generalizată) dimineaţa celei de a treia zi la Rm. Vâlcea – eu hotărât să plec în grabă la autogară, presat de amânarea cu o săptămână a postărilor mele pe blog. Cine nu s-a încurcat într-o acţiune de acest fel, poate nici nu înţelege… Îi comunic asta sculptorului Doru Drăguşin: e ploaie, sunt presat, am mai fost de multe ori la Mânăstirea Dintr-un Lemn. N-are nici o legătură, zice, de fiecare dată e ca de prima dată: cu mari emoţii, ca şi neîncepute. Apoi intervine şi Ioan Barbu şi pe loc renunţ la planul meu, poate pentru că între prieteni nu argumentele propriu-zise contează, ci felul în care îţi vorbeşte amicul. Pornim cu autocarul spre Frânceşti, pe Otăsău la dreapta, înainte de Băbeni. Urcăm priporul, pe alei sunt grupuri şi grupuri de vizitatori, toţi sub umbrele. Fac fotografii, de la adăpostul umbrelei, de sub porticuri. Îi spun lui Emil Lungeanu: pe ploaie ies fotografiile cele mai reuşite. Poate nici n-aş şti să-i explic fenomenul – dar mă bazez pe experienţa mea de fotograf de 5 decenii. Asta contează mai mult decât toate teoriile. Şi îmi dau seama că unii s-ar mira dacă ar fi atenţi cum folosesc eu aparatul fotografic, strecurându-l printre ulucile gardului, îndreptându-l spre scorburile copacilor, spre pietrele pe care lumea calcă fără păs. Îi spun lui Florentin Popescu: Ai văzut ce culori au pietrele udate de ploaie?
Intrăm în mica bisericuţă de lemn, cea din deal, printre alte grupuri de şcolari, veniţi poate în sâmbăta lor liberă. Ni se spune încă o dată povestea-legendă a călugărului care a găsit o icoană într-un stejar multisecular, gros de abia îl cuprindeau 6-7 oameni şi apoi a visat că icoana Maicii Domnului îl îndemna să construiască o bisericuţă numai din lemnul acelui stejar uriaş… (Şi ce stejari, şi astăzi, pe aceste meleaguri! Unul chiar lângă alee – şi nu cred să-l poată cuprinde trei oameni). Legendă consemnată de Paul de Alep, apoi şi de alţi oameni de carte. Şi că spre mijlocul secolului XVII, domnitorul Matei Basarab a ridicat la câţiva zeci de metri în aval o biserică de piatră – tabloul votiv ne întâmpină în pridvorul 
bisericii de piatră, iar de cealaltă parte este redat banul Preda Buzescu, de unde s-ar deduce că ambii au conlucrat la ridicarea edificiului), cea în care se găseşte şi astăzi icoana minunată. O icoană supradimensionată, de 1,5 /1,0 m, pictată pe ambele părţi, lucru ce a fost mult mai târziu descoperit, sub căptușeala protectoare a icoanei. Se află aşezat în catapeteasmă, însă pelerinajul la aşezământul monahal s-a intensificat, se simte nevoia unei biserici mai mare (aflată în construcţie), care să permită expunerea icoanei pe ambele feţe. Icoana a ajuns în mod misterios pe meleaguri vâlcene, adusă nu se ştie de cine, ea este din secolul XIV, provenind poate de la Athos, poate de la Bizanţ -, amănunte ce vor trebui elucidate, deşi fondul problemei nu se schimbă. Lucrările de construcţie la noua biserică s-au oprit, pe moment, deşi e nevoie de spaţiu larg pentru rugăciune. Mă gândesc că marile catedrale s-au edificat în sute şi sute de ani. Credinţa creştină nu este nicidecum o chestiune de azi pe mâine, ci este o permanenţă, ea va însoţi omenirea în veac şi poate o va şi lumina sufleteşte.
Îmi fac de lucru cu icoanele adunate în veacuri de măicuţe, în bisericuţa dintr-un lemn – sunt sute de icoane, pictate de-a lungul secolelor, şi nu te poţi opri să gândeşti la osârdia zugravului de subţire care a stăruit cu numirile şi a pus, o dată cu liniile unor chipuri de sfinţi, o dată cu simbolicele aure ce-i încadrează, toată iubirea de Dumnezeu şi nădejdea întru mântuire – aşa că nu-mi rămâne timp pentru biserica de piatră – altă dată, îmi spun – aici am venit şi voi mai veni.
Ni se serveşte masa, maica stareţă ne-a primit cu toată inima, împărţind cuvinte creştineşti. La sfârşit, Ioan Barbu, președintele executiv al Salonului Național, îi acordă o Diplomă de recunoştinţă – „Cerurile Oltului” – , pe care i-o înmânează academicianul Gleb Drăgan.
Descindere la Galicea
Şi din nou în autocar. Con
vinşi că ne vom întoarce la Rm. Vâlcea, cum scrie în programul manifestărilor. Însă amfitrionul nostru prodigios, „Nenea Nelu”, alias Ioan Barbu ne pusese la cale o ultimă şi mare surpriză, în stare să le eclipseze pe cele precedente: descinderea la Galicea, o comună vâlceană de pe celălalt mal al Oltului. În sala mare a Casei de cultură, lume luminată, în aşteptarea distinşilor oaspeţi, scriitori şi artişti plastici. Cum avea să declare primarul galicenilor, Ion Năfliu, o onoare nesperată, chiar istorică! – „niciodată nu au venit atât de multe personalităţi în comuna noastră”. Este cu noi şi primarul Ion Horăscu, al Prundenilor… Dar aceşti oameni nu au clipă de odihnă? Prezenţa lor pare ubicuă. 
Se rostesc alocuţiuni, se lansează cărţi: la loc de cinste, o monografie a localităţii Galicea, prezentată de autorul ei, Anton Ceauşescu, de șeful culturii vâlcene, prof. dr. Florin Epure, de primarul localității, Ion Năfliu. Multe aflăm despre trecutul unei localităţi atestată din Evul mediu. De aici s-au ridicat mari oameni, Teodosie Rudeanu, cărturar de seamă al vremii, logofătul lui Mihai Viteazul şi cel mai creditabil cronicar al faptelor acestuia, până la anul 1697. I-a fost sfetnic înţelept şi credincios, l-a găzduit pe Voievod în refacere, l-a însoţit în Transilvania, a fost ambasador la Viena. S-a stins la două decenii după voievodul său. A ctitorit o mânăstire, Schitul Flămânda, înzestrând-o cu toate de cuviință şi avându-şi piatra tombală în 
pridvorul ctitoriei sale. Mai aflăm despre locuitorii galiceni că au dat jertfa supremă în războaiele de Întregire. Şi, fapt semnificativ, că este localitatea cu cele mai puţine infracţiuni din toată ţara. Destoinicia galicenilor face casă bună cu demnitatea şi buna cuviinţă.
Ioan Barbu, susţinut de scriitorii Florentin Popescu şi Constantin Zărnescu, de profesorii Pompiliu Manea, Florin Epure și Gh. Pantelimon, de acad. Gleg Drăgan, îşi lansează cartea Bâlciul cu amintiri, care se deschide cu eseul Acasă la logofătul Teodosie Rudeanu. Autorul pomenește și de o recentă carte a sa, Îmblânzitorii de ape, despre lucrările hidrotehnice din munţii Lotrului şi din salba de lacuri de acumulare de pe râul Olt. Îl laudă pe primarul Ion Năfliu pentru inițiativele sale în folosul concetățenilor, apreciază primăria că a reușit să facă din întâlnirile cu fiii satului adevărate sărbători românești. Dl. Ionel Vitoc din Cluj-Napoca îşi re-lansează revista Oraşul (prestigioasă publicație de cultură urbană) și le vorbește celor din sală despre tradiție și modern în arhitectura satului românesc. Sala e plină, receptivă, oameni pe care te bucuri să-i ai în preajmă, cu care ai dori să discuţi pe îndelete, pentru a-i cunoaşte. Îi spuneam scriitorului Constantin Zărnescu: În toate campaniile mele geologice, mi-a fost dat să cunosc oameni simpli, însă cu suflet mare şi impecabili din punct de vedere moral. Acest fapt mi-a redat de fiecare dată încrederea în om şi în viaţă. Numele acestor oameni se află încrustat în memoria mea afectivă, pentru totdeauna.