Să ne bucurăm la Sărbătoarea Naşterii Domnului Iisus Hristos!

Sărbătorile de iarnă, în general, dar în mod deosebit Crăciunul şi Boboteaza, în afară de înţelesul lor tradiţio­nal-popular, care din an în an aduc bucurii în viaţa copii­lor, în căminele celor bine credincioşi şi peste întreaga natură, revărsând un senti­ment de armonie universală şi de înălţare către cele înalte (Luca 2, 14) au, în primul rând, o importanţă profund religioasă şi istorică, marcând un înce­put de eră nouă în viaţa popoarelor şi a lumii, luminate de învăţătura Evangheliei şi a trăirii creştine.

De aceea, raportate la venirea în lume a Domnului Iisus Hristos şi la botezul Său în apele Iordanului, aceste evenimente poartă în acelaşi timp denumirea de sărbătorile Naş­terii şi, respectiv, ale Arătării Domnului (Teofania).

După învăţătura noastră ortodoxă şi după tradiţia milenară românească, care păstrează cu sfinţenie în Cartea Sfântă, la strana milenară a Bisericii străbune şi în filele ve­chilor cazanii, naşterea trupească a Domnului Iisus Hristos din Sfânta fecioară Maria, marchează piatra de hotar în istoria lumii şi, în sens spiritual, acest eveniment, această taină, se repetă în fiecare an în viaţa lumii, iar celor care cred că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu li se dă din plinătatea Lui har peste har şi puterea ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12-16).

Având în vedere importanţa actului istoric în sine, în sfintele Evanghelii ni se dez­văluie anumite date şi indicaţii orien­ta­tive, de timp şi de spaţiu, cu privire la Naş­te­rea Dom­nului nostru Iisus Hristos – Mesia Cel mult aşteptat: domnia împăratului ro­man Augustus, proconsulatul lui Quirinius în Siria, timpul de pace în imperiu, recensă­mân­tul populaţiei din acel timp (Luca 2, 1-3); steaua magilor, uciderea pruncilor, moar­tea lui Irod cel mare la 754 (de la fon­da­rea Romei) etc. (Evanghelia după Matei, cap. 2).

În timpul acestui recensământ din Imperiul Roman, care se spune că a avut loc pe la 748 de la fondarea Romei, s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iu­deea, în cetatea lui David, care se nu­meş­te Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie (la recen­să­mânt) împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată (Matei 1, 18-25; Luca 2, 5). Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască. Şi a năs­cut pe Fiul său Cel Unul-Născut, şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc pentru ei în casa de oaspeţi. „Iar în ţinutul acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată, îngerul Domnului a stat lângă el şi slava Domnului a strălucit îm­pre­jurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar înge­rul le-a zis: Nu vă temeţi, căci, iată, vă bine­vestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul – azi vi S-a năs­cut Mântuitor, care este Hristos Domnul, în cetatea lui David (Betleem). Şi acesta va fi semnul – Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi deodată s-a văzut, împre­ună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dum­nezeu şi zicând – Slavă întru cei de sus lui Dumne­zeu şi pe pământ pace, între oameni bu­nă­voire. Iar după ce îngerii au plecat de la ei, la cer, păstorii vorbeau unii către alţii – Să mergem dar până la Betleem, să ve­dem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut. Şi grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif, şi pe Pruncul Iisus culcat în iesle. Şi vă­zându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori” (Luca 2, 1-18).

Fiind convins că acest adevăr funda­mental des­co­perit oamenilor de Dumnezeu, marele apostol Pavel încre­dinţa, la rândul său, pe discipoli, spunând: „Cu adevărat mare este taina credinţei (creştinătăţii) – Dumnezeu S-a ară­tat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de în­geri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă” (I Tim. 3, 16).

Iisus Hristos, născut trupeşte în Betleemul Iudeii, fiind Împăciuitorul căruia I se vor supune popoarele (Face­rea 49, 10); fiind Steaua care va călăuzi destinele tuturor şi prin care poporul (creştin) îşi va arăta puterea (Numerii 24, 17-18) – însuşi numele pe care îl poartă El: de Iisus, de Hristos şi de Mesia, arată că El este Mântuitorul lumii.

Iisus înseamnă pe evreieşte Mântuitor (salvator); Hristos, pe greceşte – Uns, iar Mesia, pe evreieşte, Răs­cum­părător.

Din Sfânta Carte şi din binecuvântatele noastre colinde de Crăciun reiese clar că Iisus n-a fost numai om, ci a fost şi este Fiul lui Dumnezeu, în una şi aceeaşi per­soană, în unul şi acelaşi timp. Că a fost om ade­vă­rat, la fel ca şi noi, ne-o dovedesc cu priso­sinţă naşterea Sa din Fe­cioară şi creş­terea în casa părintească. De asemenea, tre­bu­inţa de hrană, de îmbrăcăminte, de odihnă, pe care le-a simţit ca orice om; bucuria, în­tristarea, durerea şi amără­ciunea fizică şi mo­­rală, chinurile şi moartea pe cruce – toa­te acestea ne vor­­besc despre firea Sa uma­nă. În schimb, fineţea cuge­tării şi a simţirii Sale, sublimitatea caracte­ru­lui, bunătatea, blândeţea, smerenia Sa fără egal, ni-L arată ca un om fără de păcat, desăvârşit, ideal, ca prototipul mo­ral al umani­tăţii, ca întruchi­pa­rea cea mai înaltă a tuturor virtuţilor, sfin­ţe­nia desăvârşită. Iar minunile sale asupra în­tre­gii făpturi şi, îndeosebi, învierea Sa din morţi şi înăl­ţarea cu trupul la cer, ne vorbesc că pruncul născut de Fecioara Maria în Be­tleem, Care S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oame­nilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, este Mesia Cel aşteptat, de-o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut (Filipeni 2, 5-11).

Ştim de fapt că, înainte cu multe sute de ani, marele profet Isaia prevestise poporului ales şi lumii întregi că „Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel” (cap. 7, 14), care se tălmăceşte cu noi este Dumnezeu.

Având pe Dumnezeu cu noi, înţelegem mai lesne de ce o dată cu sărbătoarea Naşterii Domnului Iisus Hristos în fiecare casă de creştin străluceşte astăzi o rază de lumină din harul revărsat în lume o dată cu întruparea Sa. În fiecare suflet conştient de însemnă­tatea actului istoric în cauză se cade să răsune acum, şi mereu, acel ecou al gla­sului Domnului Iisus Hristos, prin care ne spune că Fiul Omului a venit ca o lumină în lume, „ca tot cel ce crede în El să nu ră­mână în întuneric…” (Ioan 12, 46), ci să aibă viaţă veşnică.

Aniversând deci în aceste zile mari eliberarea între­gii lumi din robia păcatului, prin Naşterea lui Hristos şi eliberarea noastră din robia dictaturii prin sacrificiul fiilor poporului român, atât de dornic de pace şi armonie între toţi oamenii, veniţi să ne bucurăm, să aniversăm şi să apărăm aceste sfinte cuceriri, slujind cu devotament lui Dumnezeu şi oamenilor!

Marele dascăl şi învăţător din epoca de aur a lumii creştine, Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă înflăcărat să ne amintim cu bucurie că prin Naşterea lui Hristos a fost dezlegată, în sens figurat, legătura cea ve­che; diavolul a fost făcut de ruşine; demonii au fugit din calea oameni­lor; moartea a fost distrusă şi raiul s-a deschis; păcatul a fost alungat; înşelăciunea s-a îndepărtat, ade­vă­rul s-a reîn­tors în lume, iar pacea şi ar­mo­nia, instalându-se în lume, sunt chemate să călăuzească aspiraţiile sfinte ale tuturor spre Dumnezeu – scopul ultim al creaţiei.

În noaptea Sfântă de Crăciun

În noaptea Sfântă de Crăciun,

Pe drumul dinspre lună,

Trei magi călări, cu suflet bun,

Aleargă împreună.

De unde vin, cum se numesc,

Ce doruri îi frământă?

Spre iesle ei călătoresc

Şi cerurile cântă.

Ei cântă’n inimile lor

Aprinse bucuria:

Azi s-a născut un Salvator,

Azi s-a născut MESIA.

Şi noi venim acum Iisuse

La iesle şi la Betleem,

Ca să-Ţi aducem daruri sfinte

În candele cu untdelemn.

Revarsă har şi înfrăţire

În lumea noastră frământată,

Căci numai prin a Ta iubire

Viaţa ne va fi salvată.