„PRELUDIU” – 40: O SEARĂ DE FARMEC PLINĂ (1)
A fost întocmai ca la serbarea de sfârşit de an şcolar, de trecerea clasei. În Sala Ateneului Român, cât e de încăpătoare, abia de mai găseai loc. Asistenţă cu ştaif. Doamne în ţinută de gală, seniori prezentabili, în costume de gală, cu papion, tineri arătoşi, copii aduşi de mână, în vestimentaţie vaporoasă. Nimic surprinzător, clipa sărbătorească îi privea pe toţi şi îşi doreau s-o recepteze, s-o trăiască în starea de spirit cea mai potrivită. Corul de cameră „Preludiu” mai adaugă un bobocel pe ecranul vârstei. Formaţia muzicală de gen a momentului şi-a convocat aproape prietenii de suflet pentru a le şopti prin cântec euforia evenimentului. Ne-am simţit ca şi cum eram pe puntea unui vas aflat pe valuri şi ţinuţi de mânecă să nu pierdem nimic din căldura întâmplării, din dogoarea, din bucuria sa. A funcţionat în mai mulţi timpi această festivitate minunată, prezidată impecabil, cu autoritate, nu fără emoţii, pe care şi le-a ascuns cu dibăcie, dar cu evlavie şi şarmul caracteristic comandorul, căpitanul de cursă lungă, baciul de la primele respirări ale acestui prunc miruit din naştere să poarte însemnele adolescentului cu har, prelungit de adultul norocos în toate. Noroc făcut cu mâna lui. Voicu Enăchescu s-a ivit în viaţa artistică a ţării asistat de nimbul măiestriei, de vocaţia construcţiei, de harul lucrului meşteşugit, bine făcut şi neapărat durabil. „Preludiu” a dobândit, graţie lui, proprietăţi de germene artistic de indiscutabilă perenitate, cu dovedite aptitudini de cristalizare de profunzimi şi amplitudini pe coordonatele inovării. A reprezentat din start o promisiune inspirată şi s-a dovedit, în timp, o remarcabilă cutie de rezonanţă. Graţie acestei coaliţii, de fericită coagulare de talente, de arboret artistic viguros, plesnind de sănătate şi de strălucire, „Preludiu” a confirmat începutul precoce, migrând, cu fiecare pas, către etaje superioare ale performanţei.
Cunosc această echipă de meseriaşi de la începuturi. Eram student, locuiam la „303”, iar drumul până în Calea Plevnei, la clădirea gândită de maestrul Petre Antonescu să facă parte din grandiosul proiect antebelic, dura cât o pauză dintre două cursuri în Polizu. Aveam colegi de liceu în corul Universităţii, condus pe atunci de binomul dirijoral Nicolae Ciobanu-Voicu Enăchescu, pe care îi urmăream din sală.
Rechem cu plăcere acei zori de zi când „Preludiu” şi-a dat drumul, a pornit în lume. Era, din start, provocatoare această idee de a ne ţine aproape cu acel tip de construcţie, ce părea fragilă şi ameninţată de intemperii de tot felul. Arta în rândul amatorilor îşi are neîndoielnice virtuţi. Dar şi deloc neglijabile limitări. Ansamblul coral imaginat, antrenat, vătăşit şi impus de Voicu Enăchescu a preferat să privească înainte, căutând din mers instrumentarul în stare să-i conducă sus, sus la parapete, cum zicea poetul. Gândul explicit nu se rezuma la supravieţuire. Dimpotrivă, pasul apăsat a semănat cu un asalt la baionetă în direcţia performanţei autentice, de care doar valoarea se poate bucura.
La un moment dat am preluat conducerea Redacţiei emisiunilor de tineret de la Radioteleviziune. Începeam astfel un nou anotimp în relaţia mea cu celebra formaţie de astăzi şi cu maestrul Voicu Enăchescu. Paginile caligrafiate împreună în colaborarea acelor ani rămân irepetabile. S-a întâmplat să ni se reintersecteze paşii cu diverse ocazii. Evoc una de tot agreabilă. În 1992, la Sevilla, „Preludiu” făcea corp comun cu alte formaţiuni de la noi care să dea conţinut artistic Zilei României, la care participa şi o delegaţie oficială condusă de Şeful statului, din care făceam şi eu parte. Ministrul Culturii, Ludovic Spies, îmi vorbise de la Bucureşti de investiţia de încredere care funcţionase în conceperea şi pregătirea acestui capitol al prezenţei româneşti pe malul Guadalquivirului, fir de apă pe care cu cinci veacuri mai devreme plecase la drum în căutarea Lumii Noi Cristofor Columb. Un loc distinct în aşteptările sale era rezervat trimiterilor la „Preludiu”.
CONTINUARE…