„PRELUDIU” – 40: O SEARĂ DE FARMEC PLINĂ (1)


A fost întocmai ca la serbarea de sfârşit de an şcolar, de trecerea clasei. În Sala Ateneului Român, cât e de încăpătoare, abia de mai găseai loc. Asistenţă cu ştaif. Doamne în ţi­nu­tă de gală, seniori prezentabili, în cos­tume de gală, cu papion, tineri ară­toşi, copii aduşi de mână, în vesti­men­taţie vaporoasă. Nimic surprin­zător, clipa sărbătorească îi privea pe toţi şi îşi doreau s-o recepteze, s-o trăiască în starea de spirit cea mai potrivită. Corul de cameră „Preludiu” mai adaugă  un bobocel pe ecranul vârstei. Formaţia muzicală de gen a  momentului şi-a convocat aproape prietenii de suflet pentru a le şopti prin cântec euforia evenimentului. Ne-am simţit ca şi cum eram pe pun­tea unui vas aflat pe valuri şi ţinuţi de mânecă să nu pierdem nimic din căl­dura întâmplării, din dogoarea, din bucuria sa. A func­ţio­nat în mai mulţi timpi această festi­vitate minunată, prezidată impecabil, cu autoritate, nu fără emoţii, pe care şi le-a ascuns cu dibăcie, dar cu evlavie şi şarmul ca­rac­teristic comandorul, căpitanul de cursă lungă, baciul de la primele res­pirări ale acestui prunc miruit din naş­tere să poarte însemnele adoles­cen­tului cu har, prelungit de adultul no­ro­cos în toate. Noroc făcut cu mâna lui. Voicu Enăchescu s-a ivit în viaţa artistică a ţării asistat de nim­bul măiestriei, de vocaţia construcţiei, de harul lucrului meşteşugit, bine făcut şi neapărat durabil. „Preludiu” a do­bândit, graţie lui, proprietăţi de ger­me­ne artistic de indiscutabilă pere­nitate, cu dovedite aptitudini de cris­ta­lizare de profunzimi şi amplitu­dini pe coor­do­natele inovării. A re­pre­­­­zen­tat din start o promisiune ins­pirată şi s-a dovedit, în timp, o remarcabilă cutie de rezonanţă. Graţie acestei coa­liţii, de fericită coagulare de ta­len­te, de arboret artistic viguros, ples­nind de sănătate şi de strălucire, „Pre­ludiu” a confirmat începutul pre­coce, migrând, cu fiecare pas, către etaje superioare ale performanţei.

Cunosc această echipă de me­se­riaşi de la începuturi. Eram stu­dent, lo­cu­iam la „303”, iar drumul până în Ca­lea Plevnei, la clădirea gândită de maes­trul Petre Antonescu să facă parte din grandiosul proiect antebelic, dura cât o pauză dintre două cursuri în Polizu. Aveam colegi de liceu în corul Universităţii, condus pe atunci de binomul dirijoral Nicolae Ciobanu-Voicu Enăchescu, pe care îi urmăream din sală.

Rechem cu plăcere acei zori de zi când „Preludiu” şi-a dat drumul, a por­nit în lume. Era, din start, provo­ca­toare această idee de a ne ţine aproape cu acel tip de construcţie, ce părea fragilă şi ameninţată de in­tem­perii de tot felul. Arta în rândul ama­torilor îşi are neîndoielnice vir­tuţi. Dar şi deloc neglijabile limitări. Ansamblul coral imaginat, antrenat, vătăşit şi impus de Voicu Enăchescu a preferat să privească înainte, cău­tând din mers instrumentarul în stare să-i conducă sus, sus la parapete, cum zicea poetul. Gândul explicit nu se rezuma la supravieţuire. Dimpo­tri­vă, pasul apăsat a semănat cu un asalt la baionetă în direcţia perfor­man­ţei autentice, de care doar va­loa­rea se poate bucura.
La un moment dat am preluat con­ducerea Redacţiei emisiunilor de tineret de la Radioteleviziune. Înce­peam astfel un nou anotimp în relaţia mea cu celebra formaţie de astăzi şi cu maestrul Voicu Enăchescu. Pagi­nile caligrafiate împreună în cola­bo­rarea acelor ani rămân irepetabile. S-a întâmplat să ni se reintersecteze paşii cu diverse ocazii. Evoc una de tot agreabilă. În 1992, la Sevilla, „Pre­ludiu” făcea corp comun cu alte for­maţiuni de la noi care să dea con­ţinut artistic Zilei României, la care parti­ci­pa şi o delegaţie oficială con­dusă de Şeful statului, din care fă­ceam şi eu parte. Ministrul Culturii, Lu­dovic Spies, îmi vorbise de la Bu­cu­reşti de inves­tiţia de încredere care funcţionase în conceperea şi pre­gătirea acestui ca­pitol al pre­zen­ţei româneşti pe malul Guadal­quivi­ru­lui, fir de apă pe care cu cinci vea­curi mai devreme plecase la drum în căutarea Lumii Noi Cristofor Columb. Un loc distinct în aşteptările sale era rezervat trimiterilor la „Prelu­diu”.
CONTINUARE…