„PRELUDIU” – 40: O SEARĂ DE FARMEC PLINĂ (2)
Quot errat demonstrandum… În corola de lumini aduse din Carpaţi pe scena de la Expo ‘92, prestaţia formaţiei corale „Preludiu” a rămas transcrisă cu fir de borangic în ţesătura manifestărilor. Efectul a fost fabulos! Şi ca să vă conving asupra întâmplării de a vedea cu ochii mei cele produse atunci, pe acel, pe-acele lunci, vă invit la un exerciţiu documentar. Dacă aveţi la îndemână catalogul «Corul de cameră „Preludiu” – 40», la pagina 27 este reprodusă o imagine a formaţiei care a evoluat la Sevilla, dominată de albastrul scăpărător al ţinutei fetelor din ansamblu, susţinut, spre echilibru, de albul odihnitor al bluzelor bărbăteşti. Sunt doar doi stranieri în cadru: de tot în faţă, ministrul culturii; în rândul al doilea, sobru cât încape, în costum închis, mă aflam chiar eu. Şi dacă fotografia color nu v-a convins, vă rămâne posibilitatea de a cerceta aceeaşi poză în alb-negru, afişată la pagina 141 a volumului evocator – Dialoguri despre „Preludiu”, în care stau de vorbă, pe portativul istoriei, maestrul Grigore Constantinescu şi maestrul Victor Enăchescu.
Particip în prezent de câte ori am ocazia la concertele susţinute de „Preludiul” din zilele noastre. Ediţia la zi, spun eu cu ecouri venite din relaţia mea cu Regatul Gutenberg. Am considerat necesară prezenţa la Ateneu la Aniversară. Voi ţine minte la amănunt toate câte s-au întâmplat sub ochii noştri. A fost mai întâi ceea ce aş numi Timpul Unu. Maestrul Enăchescu nu a avut decât cu mâna semn a face şi s-a văzut înconjurat de persoane cam de vârsta sa, ladies and gentleman, în superbe veşminte, coafuri, papioane şi tunsori. Au fost invitaţi să-şi părăsească pro tempore calitatea de persoane din public acele fete şi acei băieţi care au activat în cor la vârsta genezei. Emoţii de zile mari pe feţele lor, ca şi în sufletele noastre. Ne-au cântat, ne-au încântat. Am putut reasculta acele voci de aur modelate pe inflexiuni de cântec românesc şi universal, de sonorităţi venind dinspre cântecul religios ori refrenul folclorului adevărat. Timpul Doi. Reveniţi la locurile din sală, veteranii au lăsat scena pe mâna promoţiei de azi. Fete şi flăcăi în splendoarea vârstei ne-au luat în primire pentru cea mai mare parte a serbării, încântându-ne privirea şi sufletul, iradiind sonorităţi incredibile, desenând în spaţiul ce ne circumstanţializează în egală măsură jerbe multicolore, discrete, cuceritoare, remanente în durată. Când şi când a intervenit, cu egală graţie, poezia. Liceanul de-o viaţă Adrian Păduraru şi clasicul de-o viaţă Eusebiu Ştefănescu au provocat, la rându-le, aplauze nemăsurate. Legătura nemijlocită între cele două anotimpuri a provocat-o dirijorul inventiv: de pe locurile ce le ocupau în sala de concert, „foştii” au fost antrenaţi să se înscrie cu glasul lor pieselor interpretate de „actuali”. O combinaţie de efect deosebit. A fost şi un Timp Trei. Al reacţiilor din sală şi din afara ei. Şi-a asumat rolul de a face istorie şi sublinieri de exeget un specialist de marcă, profesorul Dan Buciu. Au sosit sub diferite forme cuvintele de laudă meritate de la autorităţi centrale şi locale, remarcând partitura bogată pe care au ilustrat-o notabilităţile argeşene („Deşi eu sunt târgoviştean”, remarca cu veselie Maestrul). Au sosit, în valuri, florile… Timpul Patru, deznodământul. A venit singur, pe picioarele lui. Un copil al zilelor noastre a găsit cu cale să urce pe scenă, cât să spună singur ce crede că trebuie spus, a traversat scena în tropot nestăvilit şi a sărit în braţele dirijorului, ca şi cum l-ar fi cunoscut de când lumea. Poate să aibă 3-4 ani şi pe şoptite s-a aflat şi cine e, de unde este. Nepotul Maestrului (vezi fotografia).
Aşa a arătat acordul final al spectacolului de gală cu calitatea de a ne facă atenţi la un eveniment anunţat: dacă avem răbdare, Corul „Preludiu” va împlini curând, peste un deceniu doar, jumătate de veac de existenţă. Drept care: La mulţi ani, Preludiu! La mulţi ani, iubite Maestre!