Povestea căprioarei cu coarne de aur

Ajung în defileul Dunării la răsăritul soarelui. Fluviul, îmbrățișat de munți, se îngustează, e strâmt, cum l-am întâlnit la izvoare. Dacă ajunge la 150 de metri, pe alocuri. Adâncimea, în schimb, este la dimensiunile cele mari ale Mării Negre. De sus, de pe buza unei uriașe stânci, aflată între muntele Vranovăţului şi cel al Corcanului, mă salută Moldova Veche. Sub bolta cu luciri de Adriatică, Vranovăţul e alb ca marmora, în timp ce Corcanul pare stropit cu aur şi sânge. Peisaj de Tirol…

Aceste locuri de piatră, răcorite de apele învolburate ale Dunării, sunt ase­muite din timpuri străvechi cu o „țară a le­gendelor”. Căci pe aici circulă, într-adevăr, o seamă de legende. Cea mai veche, aflu de la Vasile Pojenea, dunărean trecut de 90 de ani, pe care îl întâlnesc la Ostrovul lui Decebal, este chiar de pe vremea regelui dac. „Domnule dragă, legenda asta am aflat-o de la moșu-meu, care a apucat veacul. Pe vremea când era flăcău, copiii românilor cântau colindul cu căprioara urmărită de vânători. Locurile astea ale noastre sunt pline și azi de căprioare: 

Am plecat la vânătoare,

Domn, domn să-nălţăm,

Să vânăm o căprioară,

Domn, domn să-nălţăm. 

Tânărul nostru împărat,

De dimineaţă s-a sculat,

Faţa albă şi-a spălat,

Chica neagră-a pieptănat,

Cu straie noi s-a îmbrăcat,

Murgu şi l-a înşeuat,

Cu trâmbiţa a sunat,

Mare oaste-a ridicat,

O sută de grăniceri,

O sută feciori de boieri,

Din cei mai mari,

Nepoţi de ghinărari;

Şi, pe la răsărit de soare,

A plecat la vânătoare,

Ş-a vânat cu spor

Că era brav ochitor

Până juganii le-au stătut

Şi potcoavele-au pierdut.

Atunci se lăsară mai jos,

Pe un deal frumos.

Şi alergară,

De vânară:

Munţii cu brazii,

Şi cu fagii,

Cerul cu stelele,

Câmpul cu florele,

Vâlcele cu viorele,

Şi satele cu fetele.

Când dete soarele-n deseară,

Ieşiră la drumul cel mare

Şi deteră d-o urmă de feară:

Stătu toată oastea-n mirare!…

Unii ziseră că e o urmă de zână,

Să fie împăratului cunună.

Aşa se chibzuiră

Şi se găsiră

Alţi vânători,

Mai cunoscători,

Şi ziseră că-i urmă de căprioară,

Să fie împăratului soţioară.

Zicea moșu-meu că această căpri­oară, care s-a lăsat vânată să ajungă îm­părăteasă, era sprințară și avea coarnele din aur. Ea își rupea hrana din păşunile fi­ra­ve ale locului. Doar vânătorii de prin aiu­rea mai bat azi coclaurile astea. Localnicii, din vremuri ceva mai vechi, au plecat să-şi caute pâinea prin alte părți, cu cerere de mână de lucru. Unii au ajuns băieşi la Co­măneşti, la Lupeni sau în Munții Apuseni. Alții au durat o colonie tocmai la Ruhr. În timpul ceva mai aproape s-au întors, îmbulzindu-se la Moldova Nouă, orăşelul-port din coasta satului nostru. Orașul nou, cum îi este și numele, este datorat deschiderii exploatărilor de aramă, ştiute din vremea romanilor. Minele astea le-au dat alor noștri belşug de lucru. De vreo două decenii și mai bine, minele s-au închis și localnicii au fost alungați. Unii, cei tineri și ceva mai vânjoși au luat calea străinătății, alții, mai cu seamă ăi trecuți de 50-60 de ani, s-au întors la ogoarele căzute în sălbăticie.”

Plec. Mă despart de defileu. Nea Vasile strigă după mine:

– Să mai vii pe la noi! Cât timp e în viață Dunărea, trăim și noi pe lângă ea. Aici ne-am găsit împlinirea sărutului…

O iau înspre marele lac de acumulare al Hidrocentralei Porțile de Fier I, care a „umflat spinarea solzoasă a Dunării”, îmblânzind-o în cursul ei spre vărsare. Mă așteaptă directorul general al acestui unic, pe continent, sistem hidroenergetic. Mă grăbesc să nu pierd întâlnirea cu inginerul Teo­dor Pavelescu. Mi s-a spus că este omul care ține la vorba spusă: „Servim masa de prânz împreună. Fix la 14.30!” Punc­tualitatea e primul său fel de mân­ca­re. Nu trece niciodată peste acest „aperitiv”.  

Dimineața s-a stins. Părăsesc defileul cu soarele sus, în creasta muntelui. Îmi vin în minte versuri dintr-un cântec al formației Phoenix: Am pornit cu roua-n picioare,/ Ca să cânt un cântec de soare,/ Pentru zilele ce au să vie,/ Pentru nopţile cu iasomie.// Freamătul apelor/ Şi foşnetul codrilor/ În el se întâlnesc/ Şi sufletu-mi încălzesc. Fredonez melodia. Voi ajunge la timp. O pasăre face câteva rotocoale deasupra apei. Apoi, dispare în adânc de lumină. Semnul anunță ploaie.