Petale de poetă: scrisoare de sfârşit şi de început

M-a prins decembrie la tablă, îmi ţiuie urechile de urletul lupilor şi mă strâng în mine de groază la vederea urmelor pe zăpadă, a bucăţilor de umbră molfăite şi lepădate. La lumina unui felinar agăţat de tavanul lumii, mă încăpăţânez să scriu până nu uit zmeul legat de încheietura anului. Cu toată tristeţea de poet fatalist, scriu pescarului transparent ca meduzele, înduioşându-mă în batistă, prin somaţie biologică, la fel ca o salcie plângătoare în care se bălăcesc vrăbii de zăpadă. Păstrez încă peştele cel mic de aur, ascuns în sacul cu zdrenţe al copilăriei, ca în carnalitatea rubensiană. Trebuie să afli cum e cu dihotomia limită-dezamăgire, cu miezul fiinţei, cu locul topirii teoriilor, cu adevărul intim care se lasă aproximat, cu procustiana noţiune a vinei. Trebuie să ştii să citeşti în golul fumuriu şi lucios şi să te bucuri că pruncii mei nenăscuţi vor veni în fiecare Ajun să colinde cu clopoţei de serafimi umărul gol al clepsidrei.

În turnul vechi de hârtie de dincolo de linia ferată, încorsetată în ceara de pe picioarele sfinţilor, ca o mireasă pusă pe plâns, aştept Magii din galaxia Cassiopeea, dialogând cu infinitul din odaia de alături, abia auzindu-l după respiraţia cosmică. Îngerul păzitor deja a venit. L-am văzut cum îşi strânge aripile sub cămaşa albă de in şi se aşează pe laviţă, cu ochii la fereastra prin care anul îşi va lua zborul. Mă mai poţi vedea în desişul din mine, cum mă rostogolesc ca o piatră translucidă într-un zid de apă? Trebuie să afli cine întoarce sferele, cine îmi întinde paharul golit de îndrăgostiţii nebuni, cine mă stăpâneşte ca pe tabloul vândut la licitaţie. Eu, biată vietate, între ghearele unei păsări de zăpadă, în ochii căreia îngerul meu agită o scânteie. Prăbuşită din strânsoare în cerneală plină de luceferi, te mai aştept în adăpostul de iarnă al cocorilor, ghemuită în propriul suflet, într-o pândă încordată ca o cămaşă de poplin apretat.

La intrarea în sine a orelor, iarna a dat deja în floare. Clopoţei îmi cresc printre degete, lutul melancolic îmi deformează gravitaţia. Ninsoarea aceasta a mai nins în alt veac, din alt cer, şi altundeva, învăţând pe dinafară Pământul. Rodeşte acum din nou şi îi cântă. O ţin minte din copilărie, mai sfântă atunci, mai adâncă. Plânsă azi, mai săracă, despletită în oraşul de stâncă. Dumnezeu mă urmăreşte atent din icoană şi mai stoarce în răstimpuri peste mine o lumină. Parcă mai decolorat la voce, decembrie urcă în arborele Universului, ca o insectă cosmică transmisă din vârstă în vârstă, până când nu va mai fi nimic între mine şi roata de foc. Timpul se întoarce în sine, sfios, simt respiraţia lui ca un psalm de taină şi încerc, cu surâsul încremenit al lui Pico de la Mirandola, să ghicesc în globul de cristal, ca şi cum prin trupul meu ca o rană fierbinte, cineva ar purta pe catafalc teatrul de comedie. În această teamă de iarnă, inversând cu prudenţă naşterea şi moartea, îmbăiez în apa uşoară a zăpezii holograma unui sfânt ce se-aude chicotind prin sânge cu fiul meu, jucându-şi rolul cu răbdare de înger. Din ce în ce mai compact, cu vertebre rigide şi crispate, timpul se surpă din înalt. Aud scârţîind pe obrajii bărbieriţi ai Domnului partea neîncepută a fiinţei mele care se va ridica brusc pe vârfuri, când Anul Nou va ieşi din izvoare, agăţat de cituri, vom fi ajuns de unde am plecat. La clişeul-teorie al secolului-viteză: umbrele noastre aşezate una lângă alta pe şine grele rădăcini ni se urcă pe glezne vin pădurile pe jos iarna îmi ţipă duios dinspre răni se preface sângele în vin… dintre toate ne rămîne NIMICUL. Nu mai ştiu încotro se îndreaptă alaiul şi e atât de simplu să mor ca un cal însetat în mătăsuri, ascultînd fantoma ta cum se dezlipeşte noaptea din pat şi mută nucul din faţa casei mele. Cam aşa închei anul, ascultînd, în salonul de concert, încă de la Facerea lumii, pasul tău apăsat înspre mine.

Nu mai ştiu nimic despre îngerul cu degete lungi, transparente, ştiu însă că Mama Maria se bucură veşnic. Bucură-te Marie! Fiul Iisus este cu Tine! Binecuvântată eşti Tu între femei! Pe Tine, Cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te preamăresc!