Neputința prezidențială
În aceste zile de revoltă, în care societatea civilă ia atitudine, pare că jurnalismul reînvie dintr-o agonie prelungită și începe să redevină o forță de luat în seamă. Desigur, cu o floare nu se face primăvara, cu o anchetă izolată nu poți visa la demnitatea pierdută, e nevoie de multe altele. Până atunci, terenul viran al presei postdecembriste este ocupat de rețelele sociale. Acestea nici măcar nu mimează deontologia profesională pentru că nu au de ce, nu se consideră presă. Cu toate acestea, din ce în ce mai mulți români își culeg informațiile zilnice de acolo, din surse discutabile.
Așa stând lucrurile, nu e de mirare că aproape jumătate din tinerii României s-ar întoarce bucuroși la perioada comunistă de dinainte de 1989, pentru că înainte era mai bine. Retorica național-socialismului lui Ceaușescu este o forță pe internet, imagini cu cuplul dictatorial în vacanță sau în vizitele oficiale, când era încă dezirabil, sunt rostogolite permanent. Fac parte dintr-un mecanism bine uns.
Mi se pare înduioșător să-l văd pe președintele țării lamentându-se că jumătate din tineri regretă comunismul. Seamănă izbitor cu declarația unui alt președinte, când a recunoscut că l-au învins serviciile. Păi bărbat de stat ești tu sau orice altceva? Mai ales că ai pârghii la dispoziție. CSAT-ul freacă menta. Luați arhive, căutați, scotociți. Forța imaginilor e atât de percutantă că nici măcar nu trebuie comentate. Televiziunile occidentale s-au întrecut în a prezenta situația la vremea respectivă, cu filmări cu camera ascunsă, cadre cu cozile la benzină, la carne și lactate, cu galantarele goale. S-au făcut reportaje despre dărâmarea bisericilor, despre raderea cartierului Uranus și drama familiilor nevoite să se strămute după ce buldozerele le-au făcut praf agoniseala de-o viață. Studiați arhivele de la Europa Liberă sau Vocea Americii cu mărturiile unor tineri ce si-au văzut camarazii secerați de gloanțe în timp ce încercau să traverseze granița spre libertate. Luați și răspândiți, nu stați. Împânziți internetul. Nu e nevoie să prelucrați, să falsificați, cum fac ceilalți, imaginile brute sunt atât de cutremurătoare încât vorbesc de la sine. Să-i vadă tinerii de azi pe cei de atunci, să vadă puzderia de antene de pe terasele blocurilor pentru a prinde televiziunea unor alte state socialiste ceva mai evoluate. Pentru că România era pe ultimul loc și în fostul bloc comunist, ne uitam la bulgari, la sârbi, la unguri. Poate doar Albania mai era la nivelul nostru. Să știe despre tinerele din acei ani nenorociți, despre mamele lor care mureau în urma unor întreruperi de sarcină clandestine. Să mai văd eu atunci dacă nu le tremură mâna înainte să pună ștampila pe un un partid care cinstește memoria unui regim criminal.
Nimic din toate aceste drame nu se regăsesc pe rețelele sociale sub formă de filmulețe. Iar material este cu duiumul, strâns în atâția ani de dictatura. Aș vrea să-l văd scos la suprafață. Tăcerea este suspectă. Nu stați că vă stă norocul și la următoarele alegeri o să avem iar tabloul lui Ceaușescu la loc de cinste. Iar noi, ăștiălalți, care am trăit și am simțit pe pielea noastră binefacerile comunismului o să ne putem aminti de încă un președinte neputincios, aruncat la lada de gunoi a istoriei.