Menghina externă
Uf! Am scăpat de data asta. Ne-a trecut glonțul pe la ureche, dar am scăpat. Data viitoare, s-ar putea să nu mai fim așa norocoși, dacă nu facem ce trebuie. În mod natural, opoziția câștigă voturi într-un ciclu electoral, în timp ce puterea își erodează încrederea, mai ales când e nevoită să ia măsuri antipopulare. Și măsuri antipopulare vor fi, inevitabile, pentru că situația deficitului o impune. Singura situație în care populația ar înțelege un eventual efort conjugat, ar fi ca politicienii din arcul guvernamental să înceapă întâi cu ei. Îndrăznesc să spun că nu mă refer doar de tăieri, să-și taie ei beneficiile, pensiile și salariile speciale, sporurile, indemnizațiile de conducere în AGA și CA ca reprezentanți ai statului. Nu e suficient. Se mai impune o condiție. Să micșoreze distanța care-i separă de restul lumii, în primul rând prin atitudine. Altfel, dacă vor afișa același dispreț și sfidare în relația cu cetățenii, nu-i văd bine. Arogantul numărul unu al statului a plecat de la Cotroceni, după mai bine de zece ani, iar dacă România n-a fost dată de gard, primejdia i se poate imputa cu vârf și îndesat. Democrația are printre efectele sale perverse și pe acela de a compensa un derapaj, o ieșire in decor, cu unul similar, dar de sens contrar. Excesele unei administrații determină frustrări care sunt ostoite de excesele celorlalți. Trebuie făcut ceva cu instituția asta prezidențială, pentru a-și recăpăta credibilitatea, și am încredere că se va face. Nu știu dacă există o formulă matematică pentru asta, dar există o formulă de umanitate, se numește empatie.
Situația internă este așa cum este, dar pe lângă asta, suntem prinși într-o menghină externă. Ne aflăm în plin război comercial planetar și am impresia că nu cunoaștem care ne e interesul, cum va fi mai bine după ce se va sfârși, cu toate că n-ar trebui să existe dubii. Rusia vrea să ne atragă de partea ei, Statele Unite de partea lor, China de partea ei, oferindu-ne în schimb doar mirajul abstract al unor dimineți albastre. Poate Statele Unite să ne ofere securitate, dar atât. De fapt, interesul acestor puteri nu este pentru România, îi doare în cot de noi, ci pentru fisurarea blocului comunitar. În momentul în care Uniunea Europeană nu va mai funcționa ca un monolit, va fi mai ușor de destructurat și își pot impune interesele economice.
Datele statistice relevă că principalii șapte parteneri comerciali ai României sunt țări membre ale Uniunii Europene. Șapte, să ne înțelegem, nu una-două: Germania – 21 miliarde USD (20,8% din totalul exporturilor), Italia – 10,2 miliarde USD (10,2%), Franța – 6,4 miliarde USD (6,3%), Ungaria – 5,7 miliarde USD (5,7%), Bulgaria – 4,2 miliarde USD (4,2%), Polonia – 3,7 miliarde USD (3,7%), Țările de Jos (Olanda) – 3,4 miliarde USD (3,4%). Acești șapte parteneri cumulează peste 50% din totalul exporturilor. Imens, dacă mă întrebați. Economia României este una puternic integrată. Cu ce vom putea înlocui aceste schimburi comerciale în cazul în care, să zicem, propaganda rusească va penetra în spațiul carpatic? Sau dacă ne vom ralia la politica nervoasă și imprevizibilă a Statelor Unite? Îndrăznesc să apreciez că în afară de câteva strângeri de mână tovărășești, conducătorii suveraniști nu se vor alege cu nimic, iar pierderile se vor dovedi incomensurabile. Noroc că un asemenea scenariu este din ce în ce mai improbabil.