Memento Betleem (2)

Fiind convins de acest adevăr fun­damental descoperit oamenilor de Dumnezeu, marele Apostol Pavel încre­din­ţa, la rândul său, pe discipoli, spu­nând: „Cu adevărat mare este taina credinţei (creştinătăţii): Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă” (I Tim. 3, 16).

Iisus Hristos, născut trupeşte în Betleemul Iudeii, fiind împăciuitorul căruia I se vor supune popoarele (Face­rea 49, 10); fiind Steaua care va călăuzi destinele tuturor şi prin care poporul (creştin) îşi va arăta puterea (Numerii 24, 17-18) – însuşi numele pe care îl poartă El: de Iisus, de Hristos şi de Mesia, arată că el este Mântuitorul lumii. Iisus în­seam­nă pe evreieşte Mântuitor (sal­vator); Hristos, pe greceşte – Uns, iar Mesia, pe evreieşte, Răscumpărător.

Din Sfânta Carte şi din binecuvân­tatele noastre colinde de Crăciun reiese clar că Iisus n-a fost numai om, ci şi Dum­nezeu, în una şi aceeaşi persoană, în unul şi acelaşi timp. Că a fost om ade­vărat, la fel ca şi noi, ne-o dovedesc cu prisosinţă naşterea Sa din Fecioară şi creşterea în casa părintească. De ase­me­nea, trebuinţa de hrană, de îmbră­că­minte, de odihnă, pe care le-a simţit ca orice om; bucuria, întristarea, durerea şi amărăciunea fizică şi morală, chinurile şi moartea pe cruce – toate acestea ne vorbesc despre firea Sa umană. În schimb, fineţea cugetării şi a simţirii Sale, su­blimitatea caracterului, bunătatea, blân­deţea, smerenia Sa fără egal, ni-L arată ca un om fără de păcat, desăvârşit, ideal, ca prototipul moral al umanităţii, ca întruchiparea cea mai înaltă a tuturor virtuţilor, sfinţenia desăvârşită. Iar minu­nile Sale asupra întregii făpturi şi, în­deosebi, învierea Sa din morţi şi înălţa­rea cu trupul la cer, ne vorbesc că prun­cul născut din Fecioara Maria în Be­tleem, Care s-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oame­nilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, este Mesia Cel aşteptat, de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut (Filipeni 2, 5-11).

Ştim de fapt că, înainte cu multe sute de ani, marele profet Isaia prevestise poporului ales şi lumii întregi că „Fe­cioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel” (cap. 7, 14), care se tălmăceşte „cu noi este Dum­nezeu”.

Având pe Dumnezeu cu noi, înţe­le­gem mai lesne de ce o dată cu sărbă­toarea Naşterii Domnului Iisus Hristos în fiecare casă de creştin străluceşte astăzi o rază de lumină din harul revărsat în lume o dată cu întruparea Sa. În fiecare suflet conştient de însemnătatea actului istoric în cauză se cade să răsune acum, şi mereu, acel ecou al glasului Domnului Iisus Hristos, prin care ne spune că Fiul Omului a venit ca o lumină în lume, „ca tot cel ce crede în El să nu rămână în în­tuneric…” (Ioan 12, 46), ci să aibă viaţă veşnică.

Aniversând deci în aceste zile mari eliberarea întregii lumi din robia păca­tu­lui, prin Naşterea lui Hristos şi eliberarea noastră din robia dictaturii prin sacrificiul fiilor poporului român, atât de dornic de pace şi armonie între toţi oamenii, veniţi să ne bucurăm, să aniversăm şi să apărăm aceste sfinte cuceriri, slujind cu devotament lui Dumnezeu şi oamenilor!

Marele dascăl şi învăţător din epoca de aur a lumii creştine, Sfântul Ioan Gură de Aur, ne îndeamnă înflăcărat să ne amin­tim cu bucurie că prin Naşterea lui Hristos a fost dezlegată, în sens figurat, legătura cea veche; diavolul a fost făcut de ruşine; demonii au fugit din calea oame­nilor; moartea a fost distrusă şi raiul s-a deschis; păcatul a fost alungat; înşe­lă­ciunea s-a îndepărtat; adevărul s-a reîn­tors în lume, iar pacea şi armonia instaurându-se în lume, sunt chemate să călăuzească aspiraţiile sfinte ale tuturor spre Dumnezeu – scopul ultim al creaţiei.