Hoinărind pe străzile vechiului Râmnic, Traian – între Mihai Bravu şi Tudor Vladimirescu

Se cunoaşte că Râmnicul, de-a lungul secolelor, a trecut prin toate fazele de dezvoltare posibile. Un sat, la început, adică atunci când Oltenia întreagă era numai un tărâm de sate şi cătune, târg, mai târziu şi un oraş în plină dezvoltare, prin amplasamentul său la răscruce de atâtea drumuri şi interese. Râmnicul, capitală de judeţ (8 ianuarie 1892), cu întindere destul de mică, populaţia peste 7000 locuitori, ce ne face să credem că nu se putea deosebi prea mult de târgurile cât de cât mai răsărite, apoi considerat drept cel mai înfloritor oraş al întregii regiuni, după Craiova. Către finele secolului XIX, populaţia era formată, în majoritate, din agricultori, meseriaşi dar şi negustori. Un număr mare de străini care au roit dinspre vestul Europei în Râmnic ne convinge că oraşul atrăgea mai ceva ca un magnet, prin renumita-i poziţie geografică dar şi importanţa-i economică într-o perpetuă dezvoltare. Din documentele vremii, ne putem contura o opinie: Catagrafia din 1835 ne prezintă un număr de 89 de familii de italieni, slovaci, cehi, unguri şi evrei stabiliţi în Râmnic. O descriere rusească a oraşului de pe la 1833 considera Râmnicul drept unul din cele mai frumoase oraşe ale Valahiei, atât prin poziţia sa cât şi prin linia arhitectonică a caselor sale, în centrul oraşului găsindu-se nenumărate prăvălii în care se vând mărfuri străine de pretutindeni. Renumite mai erau şi mărfuri aduse dinspre apusul continentului, care erau apoi cumpărate de la târgurile din Lipsca, adică Leipzig. În Catagrafia anului 1899, numărul străinilor stabiliţi oficial atinge deja 1613 persoane, 779 femei şi 834 bărbaţi: italieni, germani, austrieci, greci, evrei, sârbi, cehi şi albanezi. Construcţia caselor Râmnicului de la 1800 era sub semnul arhitecturii ţărăneşti, cu o varietate de forme determinată  de condiţiile economice ale zonei. Sute de case care făceau cândva  fala oraşului au fost demolate fără nici un motiv, exemplele cele mai la îndemână fiind  tronsonul străzii Traian, dintre Mihai Bravu şi Tudor Vladimirescu. Acum, centrul istoric al Râmnic înseamnă un număr aproape insignifiant de case care, la rândul lor, sunt acum lăsate să putrezească efectiv de la o zi la altă fără nici cele mai mic semn de interes ori grijă. Vom face acum o scurtă prezentare a segmentului străzii Traian, dintre intersecţia cu strada Mihai Bravu (dispărută definitiv) şi Bulevardul Tudor Vladimirescu, segment aproape complet necunoscut publicului larg.  În acest sector, existau şi cele mai multe clădiri impozante cu care oraşul se putea mândri. La nr.17/1 Casa Ştefan Georgescu, ridicată de arhitectul A. Copetti în anul 1907. La nr. 18/3, Casa N. Simian, opera arhitectului C.I. Busuioc, la 1912. Nr. 19/4, casa Toma Niculescu, ridicată tot sub îndrumarea lui Copetti la 1914 iar la nr. 20/5, casa Ştefan Iordănescu, construită în a doua jumătate a secolului XIX şi renovată capital în 1913. La parterul lor, existau multe magazine şi ateliere care transformau zona într-un al doilea centru comercial râmnicean. Vechii negustori ai cetăţii nu trebuie daţi uitării pentru că pot fi oricând modele viabile de cinste şi respect faţă de clienţii ce le intrau în magazin. În casa Toma Niculescu, funcţiona hotelul Regina Maria,la etaj, condus chiar de către proprietar. Faţă-n faţă cu hotelul, pe stânga, se afla magazinul cu firma „La Ruleta”, deschis în casa I. Dumitrescu de Ion M. Ştefănescu, la 3 septembrie 1927. Din acest magazin, doamnele Râmnicului se puteau aproviziona cu cele mai fine stofe dar şi cele mai scumpe mătăsuri. Majoritatea negustorilor aveau o imagine impecabilă atât în rândul comunităţii locale dar şi în afară Râmnicului. La intersecţia străzii Traian cu strada Mihai Bravu, Copetti ridică pentru comerciantul Ştefan Georgescu, una dintre cele mai reprezen­tative case din întregul patrimoniu râmni­cean. Locul ocupat de cest impozant imo­bil era deosebit de important atât ca stil de arhitectură cât şi ca un centru comercial. La fel ca şi multe altele, dispariţia sa a produs o rană imposibil de vindecat în aspectul tradiţional al străzii Traian. Casă mare cu parter şi etaj, amplasată pe două străzi, reprezenta una din veritabilele capodopere ale arhitecturii noastre râmni­cene. Deasupra intrării principale, la etaj, se găsea un splendid bovindou cu trei fa­ţete poligonale, terminat la partea supe­rioară cu o cupolă ce se sprijinea pe un brâu circular perforat de trei lucarne cir­culare îmbrăcate în tablă modelată. Cele 11 ferestre aveau la partea superioară fru­moase ancadramente iar clădirea se termina pe ambele laturi peste etajul unu cu o interesantă fereastră fronton, cu volute în stil baroc, elemente care-i dă­deau o personalitate aparte. La parter, pe parcursul anilor, au activat mai multe firme dar cele mai cunoscute au fost farmacia „La Salvator”, condusă de Gh. Izvoranu, în 1914, Speranţa Niculescu, în 1924, şi C-tin Niculescu, în 1931. Dar cea mai cunoscută dintre toate rămâne renu­mi­ta Librăria Şcoalelor, condusă de P. Anas­tasiu şi Gr. Petrescu. Aici, în această librărie, se gă­seau şi ultimele noutăţi muzi­cale şi literare ale timpului. Care intre şcolarii de atunci n-a cumpărat de-acolo hârtii împodobite cu flori, cu sfinţi, felicitări, ce se obişnuia să se trimită părinţilor şi profesorilor de zilele lor onomastice, de naştere sau Crăciun şi Paşti. Ce se mai găsea acolo? Creioane, condeie de tăbliţe, învelite în hârtie aurie, diferite culori, tuşuri, echere, truse de compas etc. Aceste monumente de arhitectură care pot fi considerate drept o cronică vie a istoriei oraşului de-a lungul secolelor au ajuns una cu pământul în vremea Epocii de Aur, fără absolut nici un motiv, explicaţie sau logică. Lunga beznă comunistă a lăsat în urmă multe blocuri de locuinţe tipice acelor vremuri, adică reci şi depersonalizate, distrugând iremediabil aspectul de ansamblu al oraşului.
Mihail TITI GHERGHINA