Festivalul de Teatru ”VERSUS” 2025, cronică maraton, ziua a 2-a
Spectacol-lectură – ”Paralelipiped”, text scris de Cosmin Teodor Pană
Sâmbătă, 31 mai, începând de la ora 18, în Sala Mare a Teatrului ”Anton Pann” Râmnicu Vâlcea s-a desfășurat spectacolul-lectură ”Paralelipiped”, urmat de o sesiune ”Întrebări și Răspunsuri” cu actorii.
Cu toții, pe… scenă”
Soluția regizorală aleasă pentru acest spectacol-lectură a fost ”Toți pe scenă – actori și spectatori”, pe de o parte, pentru se conta pe un număr mai mic de spectatori (Sala Mare are 200 de locuri), iar pe de altă parte, în acest mod se realiza o apropiere între spectatori și actori, un cadru intim pentru discuția care urma să aibă loc după spectacolul-lectură .
Autorul scenariului, Cosmin Teodor Pană este actor al Teatrului ”Anton Pann” Râmnicu Vâlcea, așa că a fost și el prezent ca interpret, citind didascaliile (indicațiile date actorilor, în text, de către autorul piesei de teatru).
Replicile celor șase personaje ale piese au fost citite cu mult profesionalism de către cinci actori a teatrului organizator al Festivalului: Reka Szász (rolul Liliana, mama), Alexandru Dunaev (Viorel, tatăl), Bianca Cuculici (Silvia, fiica, plus rolul Bunicii), Kostas Mincu (Geo, fiul) și Cătălina Sima (Sorina, sora mamei).
Așteptările, frustrările și eșecurile personajelor produc lipsa unei comunicări reale între ele și, în consecință, apar, inevitabil, conflicte – nu este vorba doar de conflictul dintre generații (între copii și părinți; între copii și mătușă; între copii și bunică), ci și conflicte între cei din aceeași generație (fratele în conflict cu sora lui; mama în conflict cu sora ei; mama în conflict cu soțul său).
Motive de conflict: fiica, medic, are o prelungită relație amoroasă incertă cu directorul de spital; fiul, solist vocal, dar mai mult plasator de marihuana, că-i mai bănoasă; bunica, senilă, pleacă de-acasă, pentru a cerși prin oraș; sora mamei, întoarsă din America, stă în apartamentul părintesc, împreună mama ei – personajul Bunica -, și face tot posibilul ca ea să fie singura moștenitoare a apartamentului; tatăl este mai tot timpul plecat la țară, la casa părintească, unde mereu are câte ceva de făcut, fapt care produce nemulțumirea soției dar și a copiilor, iar în plus, este un maniac al verificărilor – vrea să fie sigur că tot ce-au făcut ceilalți membri ai familiei este bine făcut…
Deși conflictele par imposibil de aplanat, moartea Bunicii aduce un moment de unitate în această familie, iar tatăl vine cu o propunere surprinzătoare, care ar schimba mult din datele problemelor familiei.
Finalul rămâne deschis, căci membrii familiei decid că vor lua o hotărâre privind respectiva propunere după înmormântarea bunicii – ”Heblu”, spune autorul piesei, citindu-și didascalia finală; acest cuvânt din limbajul de specialitate al oamenilor din teatru înseamnă stingerea luminii de pe scenă, în finalul piesei.
Un corp geometric cu șase fețe – metaforă pentru o familie cu șase membri
După o scurtă pauză, spectatorii au revenit pe scenă ca să discute cu actorii și cu autorul despre piesă.
Prima întrebare din public a fost dacă piesa este inspirată dintr-o familie reală. Autorul a spus că a scris acest text ca o temă pe care trebuia să o prezinte la un ”atelier de dramaturgie” din București, unde fusese invitat – desigur, textul a pornit de la unele observații din realitate, de pe ici, de pe colo!… Ca să-l salvez pe autor de eventuale insistențe pe acest subiect, am intervenit în discuție, amintind ce-a răspuns Caragiale când a fost întrebat în ce oraș se petrece acțiunea din piesa ”O scrisoare pierdută”: ”În orice oraș din România!” (se subînțelege că era vorba despre orice oraș de munte capitală de județ, așa cum se menționează în didascaliile piesei lui Caragiale)…
Eu am întrebat unde era… ”paralelipipedul”… Autorul a spus că acest corp geometric cu șase fețe reprezintă acea familie cu șase membri, fiecare membru fiind o față a paralelipipedului… M-am întrebat de ce nu un cub, pentru că are tot șase fețe și îmi răspund astfel: dacă fiecărui membru al familiei îi revine o față a acestui corp geometric, înseamnă că fețele cu suprafața mare corespund personajelor vârstnice (mama, tata, sora mamei și bunica), iar cele două fețe cu suprafață mică revin tinerilor (fiica și fiul) – bravo autorului, frumoasă metaforă a găsit pentru acea familie!
Au fost mai multe întrebări privind natura conflictelor dintre personaje și în ce măsură aceste conflicte ar putea fi rezolvate. Autorul a spus că multe dintre ele provin din conflictul interior al personajelor, produs de diferența dintre dorințele și realizările lor, iar asta face incertă rezolvarea conflictelor dintre personaje.
Spectatorii au vrut să știe dacă acest text va fi pus în scenă la un teatru.
Autorul a explicat că pentru asta ar trebui mai întâi ca să existe un regizor căruia să îi placă textul, iar apoi să existe un teatru care să accepte propunerea regizorului respectiv.
Eu am opinat că, la fel de bine, s-ar putea găsi un post de televiziune care să filmeze montarea scenică a acestui text sau să facă o producție cinematografică (un mic film) și să prezinte filmarea pe micul ecran.
Un dicton latin spune: ”Cărțile își au soarta lor.”…
Propun lansarea unui dicton contemporan: ”Textele dramatice își au soarta lor (chiar dacă nu apar într-o carte)!”.
Mircea MONU