Comunismul – o boală cu anticorpi
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc a făcut o treabă deșteaptă, comandând un sondaj de opinie care să reflecte nostalgia după comunism. Este genul de sondaj cu rezultat previzibil, dar de care tuturor ne este frică, de parcă subconștientul ar da o smetie realității. Peste 60% dintre români consideră că Ceaușescu a fost un lider bun pentru România și că în general comunismul a fost un lucru bun. Înainte de asta s-a mai întâmplat un fapt care a încins internetul: un grup de tineri prezenți la un festival de muzică pe litoral au scandat minute în șir numele fostului dictator comunist.
De ce spun că institutul a făcut o treabă deșteaptă? Pentru că astfel de radiografii păcălesc boala societății, o izolează, și determină anticorpi. În cazul de față, anticorpii sunt polemicile care au urmat. Mai vârstnicii moralizatori au început: cum pot tinerii care n-au trăit pe vremea respectivă să-și dea cu părerea despre un conducător de parcă ar vorbi de Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul? Iată că pot. Expunerea la conținut subversiv pe Tik-Tok, cu voce de AI, poate fi o cauză în mediile mai sărăcuțe cu duhul, dar nu singura. Pentru a încerca o explicație trebuie să vedem cum funcționează psihologia mulțimilor.
În general natura umană are tendința de a uita lucrurile care produc deranj intelectual sau sufletesc și a le reține doar pe cele confortabile. Este invocată o anumită siguranță a locului de muncă în comunism, uitându-se de nesiguranța personală când se oprea curentul pentru a face economie de valută, de cazurile cu persoane care au căzut în gol în casa liftului. În general se uită ușor, și de cozile la alimente, și de frigul din apartamente, și de frica de a nu fi turnat la Securitate pentru cine știe ce glumă spusă într-un moment nepotrivit.
Pe urmă este cunoscut mirajul tinerilor de a spune nu, de a se răzvrăti, de a răspunde la conformism cu noncomformismul vârstei. Spiritul de frondă este cool, am fost și noi tineri și știm asta. Noi ne-am revoltat cu inconștiența specifică vârstei împotriva regimului de atunci, ei împotriva regimului de acum, invocându-l pe cel de atunci. Pare o diferență, principii antagoniste, viziuni diferite, dar nu e. Poate cu singura mențiune că atunci era infinit mai greu să protestezi. Tinerilor de acum nu le-ar fi plăcut să trăiască atunci pentru că n-ar fi avut dreptul la opinie, și asta trebuie spus. Nici să se fâțâie prin Occident cu Programul Erasmus, și multe alte drepturi le-ar fi fost îngrădite.
Totuși, ca să adaug o notă optimistă de final, cred că fenomenul nostalgiei după comunism este mult mai benign decât prezintă sondajele și unele comentarii alarmiste post-sondaj, care leagă fenomenul de ascensiunea unui politician extremist. Sigur, frica păzește pepenii, însă vreau să fac o paralelă cu un lider comunist care s-a impus, unde?, tocmai în Occident în anii ’70 și chiar mai încoace. Pe atunci era șic, de la Paris la New York, să porți un tricou cu carismaticul Che Guevara, să sorbi tacticos dintr-un ”Cuba libre” la bar și să jelești decadența occidentală. Cu toate astea, nimănui nu i-a trecut prin cap să adopte modelul cubanez de guvernare.