Adevărul Învierii prin glasul vrăjmașului

(din Jurnalul unui înger căzut)

16 aprilie 1982

Vinerea Mare… Zi de doliu la creștini. În toate bisericile ortodoxe se oficiază Denia punerii lui Iisus în mormânt.
 Prohodirea mă duce cu gândul la anul 33. Era tot într-o zi de vineri. La ora 15.00, Mesia a fost crucificat pe dealul Golgota, unde se afla înmormântat Adam, primul om zidit de Dumnezeu, părintele.
Când Mântuitorul murea pe cruce, cerul tot s-a umplut de sânge, primăvara se prefăcu în iarnă și pământul fu nins cu fulgi roșii ca purpura. Un cutremur cum altul nu mai fusese  s-a abătut peste ținutul Nazaretului, sfâșiind în două  Catapeteasma Marelui Templu. Caiafa, fățarnicul, și-a pierdut preoția și s-a smintit, iar Pilat din Pont, lepădându-se de rostul ce i se cuvenea ca pretor roman, s-a aruncat în adâncul ochiului ce-i tot iţea propriul chip în cale.
… Eu stau singur în celulă de șapte luni. În acest răstimp, n-am schimbat o vorbă cu cineva. Doar cu gardianul, uneori. Însă, dinspre el, spre mine.
Ce-aş avea  să-i spun?

17 aprilie  1982

Noaptea Paștelui… Toată ziua a plouat. Ploaie  măruntă de primăvară. Când s-a înserat de-a binelea, L-am zărit. Tatăl a venit și s-a oprit lângă „celula morții”. Nu e prima oară când vine. Atâta suferință are de văzut!
M-am pregătit prin post, priveghere și rugăciuni pentru canonul Învierii. Pronia divină lucrează în favoarea  mea. Îl simt pe Dumnezeu în mine.
Celula, dintr-odată,  e inundată de o lumină cum nu mai văzusem.
 – Părintele meu, bine ai venit!
 – Bine te-am găsit, fiule.
 – Bunul meu Părinte, Ți-am ascultat porunca și postul acesta al Paștelui a fost ca o purificare. Simțeam în mine o oarecare limpezime omenească, dar care nu venea de la Tine, Doamne. Sunt pregătit pentru această întâlnire.  Mi-am primenit sufletul, am fost surd şi mut la insulte, lovituri și suplicii, la foame și sete… Doar de mângâierea Ta, Doamne, am fost încălzit. Rugăciunile mi-aduc alinare. 

18 aprilie 1982

Mai e puţin până la  miezul nopții.
Bat clopotele în bisericile de enorie ale Aiudului.
Ora 24.00. Intru în Duminica Învierii cu sufletul primenit de rugăciuni.
 – Văd totul prin ochii Tăi, Doamne. Preoţii, înconjuraţi de slujitori, aprind câte o făclie mare şi frumos împodobită de la candela de deasupra sfintei mese. Îşi fac loc printre sfintele uși și, stând pe solee sau între sfeșnicele împărătești, înalță făclia cu ambele mâini și rostesc chemarea: Veniți de luați lumină!
Cuvintele răzbat prin zidurile groase și reci ale închisorii, vin ca un mesaj divin către noi, amintindu-ne că Iisus Hristos a înviat biruitor din morți și din viața Lui dă viață tuturor.
Nici nu bag de seamă cum trec minutele. Cânt neîncetat, în gând, Hristos a Înviat! Simt nevoia să murmur, să-mi aud sufletul cântând. Sparg liniștea de mormânt a închisorii, cânt  mai tare, mult mai tare, să mă audă și ceilalți deținuți: Hristos a înviat din morți/ Cu moartea pre moarte călcând/ Și celor din mormânturi/ Viață dăruindu-le.
Gardianul vine în dreptul celulei mele, deschide vizeta și strigă:
 – Taci, țap împelițat, că acuși intru la tine și te las fără glas. ’Mnezeii tăi de bandit!
Încetez. Nu vreau să mi se tulbure noaptea Învierii.
Ora 7.00. Dimineața Sfintelor Paști.  Nicio rază de lumină. Nici n-ar avea pe unde să intre la noi. Aerul expirat miroase a fecale.  Ce n-aș da pentru un cer cu nor și pentru o picătură de ploaie rece! Să mă izbească, greoaie, în față. 
De cum m-am trezit – nu cred că am dormit două ceasuri – spun continuu „Hristos a Înviat!” De zeci de ori, de sute de ori… Ca să intre adânc în mintea mea și în inima mea Adevărul Învierii. 
Se schimbă garda la secția specială, cea  a pedepsiților. Șase gardieni, în șir indian, mărșăluiesc pe culoar. Se opresc în dreptul celulei mele. Cel care ia în primire secția, în noul schimb, se desprinde din rând și-mi deschide ușa la celulă. Conform regulamentului, cât timp gardianul inspectează mica încăpere, trebuie să stau cu fața la perete. În dimineața asta voi sta cu fața la gardian.
S-a deschis ușa. Eu, stană de piatră.  Gardianul a făcut niște ochi mari, sticloși, ca ai unui șorecar gata să înhaţe prada. „Cum îndrăznește ăsta – s-o întreba – să mă sfideze?”
Anghel Groza, pe care eu l-am numit „diavolul roșu”, este unic între gardieni. Am aflat că se trage dintr-un sat de prin apropierea Aiudului. Părinții săi lucrează la colectiva agricolă. Oameni nevoiași. Anghel are până în 25 de ani. Băiat înalt, subțirel, cu ochi albaștri. Se îmbracă elegant, cu un costum croit pe el, curat, în comparație cu ceilalți gardieni. A văzut careva un drac frumos? El este acela. Nu pot să-mi explic cum un asemenea tânăr angelic se poartă așa de crud cu deținuții. Este otrăvit de ură. Dacă băiatul ăsta nu bate 5 – 6 deținuți în timpul gărzii lui nu se simte bine, nu pleacă împăcat acasă. Pe câți nu i-a lăsat el în baltă de sânge! De câte ori n-am leșinat și eu sub pumnii şi bâtele lui! Îmi e mai ușor să suport chinurile la care sunt supus, decât să asist la scenele de groază din timpul torturii celorlalţi deținuți.
Pentru tânărul gardian Anghel Groza nimic nu este sfânt. În dimineața asta, înmărmurit cum a rămas, n-a apucat să scoată vreo vorbă. I-am luat-o înainte:
– Hristos a Înviat!
A întors capul spre colegii lui, care n-au schițat niciun gest. Gardianul a făcut un pas înspre mine și mi-a răspuns:
 – Adevărat a Înviat!
Apoi a descris jumătate de cerc și a plecat fără altă vorbă, zăvorând ușa celulei.
Am înțeles, atunci, că nu el mi-a răspuns. „Adevărat a Înviat!” a venit de la Îngerul  Domnului. Cel care, stând lângă Sfântul mormânt, a întrebat: „Pentru ce  căutați între cei morți pe Cel ce este viu? Oare nu-l vedeți pe dumnezeiescul Iisus deschizând mormântul? El este Regele care deschide temniţa bieţilor osândiţi.”
Prin gura tânărului gardian, Îngerul mi-a confirmat Învierea Domnului. Aveam nevoie de această confirmare. Dumnezeu a vrut să-mi spună Adevărul Învierii prin glasul vrăjmașului meu.
Câteva ceasuri, până înspre prânz, celula mea a fost plină de lumină.
La schimbul următor al gardianului, am repetat:
 – Hristos a Înviat!
– L-ai văzut, tu, nemernicule?
Pumnul, ca de piatră, mă izbește  între ochi. Văd stele negre-albastre…
– Mă, banditule, fața la perete!
Dintr-odată, lumina care inundase celula se stinge în pâlpâiri de lumânări…

                                                            O povestire de Ioan Barbu