Premieră la Teatrul „Anton Pann” Medeea – un exerciţiu de imaginaţie
Mede(e)a – cel mai recent spectacol pus în scenă de regizorul Bogdan Tudor- Pelerin la Teatrul „Anton Pann” şi ultima premieră din această stagiune – îmi aminteşte foarte tare de celebrele Exerciţii de stil ale lui Raymond Queneau. Un incident produs într-un autobuz parizian şi o bizară coincidenţă îi oferă suprarealistului francez un foarte bun pretext de a se juca literar şi lingvistic cu una şi aceeaşi poveste, scriind-o de 99 de ori, în 99 de stiluri diferite, de la simpla notare a unui fapt divers la oda antică, sonet sau comedie, de la metaforă la exclamaţii, interogări, onomatopee şi chiar injurii. Spre deosebire de Exerciţiile lui Queneau însă, la Mede(e)a nu putem vorbi de un singur Homo ludens (om care se joacă), ci de Homines ludentes. Dramaturgul şi regizorul se întâlnesc într-un joc nou, cu mesaje clare pentru lumea în care trăim, păstrând tragismul scenariului scos din mitologia greacă şi consacrat în teatrul antic de Euripide şi Seneca. Montat în stil Pelerin, pe un text scris în stil Mazur (autoarea textului este Nina Mazur, scriitoare şi critic de teatru de origine ucraineană), spectacolul reînvie una dintre cele mai cunoscute poveşti tragice din dramaturgia antică.
O fată tânără se îndrăgosteşte de un aventurier. El este Iason, fiul lui Aeson din Iolcos şi conducătorul expediţiei argonauţilor. A pornit spre Colhida, în căutarea Lânii de Aur pe care i-a promis-o regelui său, Pelias. În schimbul ei, acesta îi va ceda tronul. Ea este Medeea, fiica lui Eetes, regele Colhidei. Îndrăgostită nebuneşte de Iason, îl va ajuta să fure faimoasa lână a berbecului Hermes şi va fugi cu el. Îşi va omorî fratele pornit pe urmele lor. Îl va ucide şi pe regele Pelias, pentru că nu şi-a ţinut cuvântul dat. În ochii tuturor, se va face vinovată de trădare şi crimă, în locul celui pe care îl iubeşte cu atâta patimă. Dar fericirea alături de Iason nu durează. El o părăseşte ca să se căsătorească cu Creusa, fiica lui Creon, regele Corintului. Mai mult decât atât, regele-tată o alungă din cetate de teama unei răzbunări cumplite. Iar Medeea, acum mamă a copiilor lui Iason, nu se lasă aşteptată. Ea plănuieşte moartea miresei, a regelui şi o lovitură-surpriză pentru soţ.
Toată această înlănţuire de evenimente este anterioară poveştii scenice şi duce la declanşarea conflictului între protagonistă şi cetatea Corintului. Relatată în monologurile Medeei, ea conţine cauzele ciocnirii violente între personaje şi anunţă consecinţele acestei istorii care înaintează, când accelerat, când în ralenti, către momentul de maximă criză şi se prăbuşeşte într-un deznodământ tragic.
Plecând de la textul lui Euripide, Nina Mazur scrie o piesă într-un act cu un singur personaj. Monodrama ucrainencei nu pierde nimic, ba dimpotrivă capătă sensuri noi care îi permit regizorului să îşi aducă povestea într-un context actual. Prinse într-un dialog al surzilor, personajele ne amintesc că nimic nu s-a schimbat în natura umană, în ciuda timpului care desparte Antichitatea de secolul XXI. Un om, conştient de păcatele lui, cere să fie ascultat şi se loveşte de o umanitate inflexibilă, care, după ce l-a folosit, îl umileşte şi îl alungă. O comunitate se confruntă cu un criminal şi se apără. Cine să facă dreptate? O femeie înfruntă un bărbat, într-o lume în care nu îşi găseşte uşor aliaţii. Cine să oprească degringolada provocată de o mentalitate care se strecoară parşiv prin timp, ca o otravă nevăzută? Compoziţional vorbind, spectacolul începe cu un prolog din Seneca şi ne aşează confortabil într-o atmosferă de teatru antic. O “defecţiune tehnică” ne “teleportează” într-un platou de televiziune. Suntem, în acelaşi timp, spectatori şi telespectatori ai unui show tv. Medeea din faţa noastră vorbeşte de la tribună, acuzând sau dezvinovăţindu-se. Pare când o luptătoare pentru drepturile femeilor, când o nenorocită pusă la stâlpul infamiei într-o emisiune care trebuie să facă rating. Proiectat pe un ecran, moderatorul o provoacă în continuu, iar desele modificări de decor şi siglă îţi lasă impresia că, schimbând canalul, dai peste aceeaşi poveste, semn că subiectul este de „maximă audienţă”. Interpretată de Iulia Antonie (în imagine), Medeea este un personaj complex. Trufaşă şi războinică, robită de patimi (ira şi furor sau mânia şi furia stârnesc conflictul în tragedia antică), de neîmpăcat în faţa nedreptăţii, deloc şovăielnică în pedepsirea celor care i-au greşit, Medeea lui Bogdan Tudor-Pelerin are totuşi un strop de candoare când vine vorba de copiii ei ori în puţinele momente în care îşi conştientizează prăbuşirea. Iar alegerea Iuliei Antonie este una foarte potrivită. Este credibilă şi transmite emoţie, reuşind să ne arate cât mai multe feţe ale personajului, de la femeia-victimă la femeia-călău şi ucigaşa de copii, de la fata îndrăgostită la femeia înnebunită de Eros, protectorul iubirii, căci nu există tragedie antică în care zeul să nu-şi bage coada. Iar dincolo de un real talent şi de experienţa scenică, nu poţi să nu remarci plăcerea cu care Iulia joacă, „ingredientul” principal al actorului prin excelenţă. Oponentul ei, interpretat de Radu Constantinov, este „carismaticul” prezentator tv, o înfăţişare inedită a lui Iason, Creon sau a corului antic format exclusiv din bărbaţi. Agresivitatea lui, învelită atent în ironie şi stăpânire de sine, denotă o mentalitate învechită, dar rezistentă, iar prezenţa camerei de filmat sau a ecranului pare să îl pună la adăpost, aşa cum gărzile îl protejau pe regele corintienilor în confruntarea directă cu prinţesa vrăjitoare. Conflictul celor doi este dublat de unul secundar, între „regizorul de platou”, un personaj nevăzut, şi echipa de tehnicieni, un soi de Fundulea & Co. din Visul shakespearian. Intervenţia lor, nu lipsită de umor, încetineşte parcă ritmul umorilor care grăbesc spre finalul tragic. Problemele minore se rezolvă, tehnica nu este atât de îndărătnică. Patimile rămân şi înving atunci când, parafrazând o vorbă celebră, timpul nu mai are răbdare cu oamenii.
Gabriela-Henrieta Mariş