Legendele Cremenarilor


Cu sute de ani în urmă, în Cremenari era o pădure de stejari si de fagi numită Moştenire în care moştenii tăiau arborii, îşi făceau Poieni şi cultivau cele necesare traiului. În Poienile defrişate din pădure a apărut Satul Cremenari. Fiecare Poiană a primit numele primului proprietar.

Comoara din Dealul Şirului

În pădurile rămase din vechiul sat al Cremenarilor, devenit Comună după Reforma Administrativă a lui Vodă Cuza și redevenit Sat după Reforma lui Ceaușescu, au fost îngropate comori, nu se putea altfel într-un loc dăruit de Dumnezeu cu multe bogăţii, cremene, aur pe toate văile și haiduci pe toate coclaurile: Valea Fugarilor, Zăcători, Vârfu’ și Coada Pleșii, Rudării, Bolovanul Bălţat și altele știute numai de cei ce le-au hălăduit.

De la bătrânul meu profesor de Înţelepciune, Gheorghe Bălășoiu, Dumnezeu să-l odihnească într-unul din Cerurile lui, am aflat cum a descoperit el comoara despre care vorbea tot satul pe șoptite, așa cum se vorbește despre marile secrete.

Într-o seară m-a trimis tata să cumpăr gaz pentru lampă și felinare, chibrituri și o franzelă de la prăvălia lu’ Bălășoiu. Fostul pădurar deschisese o dugheană unde găsea omul mărunţișurile necesare în gospodărie. Ca de obicei, când mă întâlneam cu Neica Gheorghe Bălășoiu ne-am luat cu vorba și îndemnat de îndrăzneala naivului l-am întrebat:

– Neică Gheorghe, lumea vorbeşte că dumneata ai găsit o comoară în Dealul Şirului.

Bătrânul înţelept și-a oprit privirea mai multe clipe asupra mea și apoi mi-a răspuns.

– Nepoate, am să-ţi spun numai matale, n-am spus până acum la nimeni și nici matale să n-o spui decât după ce n-oi mai fi eu pe lumea asta. Da! Am găsit o comoară în Dealul Şirului.

Apoi a tăcut. N-a mai spus nimic o vreme îndelungată. Curios l-am întrebat:

– Şi cum a fost Neică Gheorghe, cum ai găsit-o?

A tăcut iar și după un timp a dat glas:

– Nepoate, eu am fost pădurar, aveam grijă de pădure pentru că pădurea este o mare bogăţie lăsată de Dumnezeu. O apăram de oameni fără minte care veneau pe furiș în timpul nopţii și tăiau cei mai frumoși stejari fără să se gândească la faptul că unui stejar îi trebuie zeci și sute de ani ca să crească. Fiind pădurar știam aproape toţi stejarii din pădure și-i îndrăgeam ca pe proprii mei fraţi, înnoptam în pădure până spre miezul nopţii și mă trezeam dimineaţa de vreme, că atunci se petrecea sacrificiul stejarilor. În fiecare dimineaţă mă sculam de la ora patru și plecam în pădure.

A urmat din nou o lungă tăcere.

Îndemnat de curiozitatea neștiutoru­lui am întrebat din nou:

– Şi cum a fost, cum ai găsit comoara?

A urmat o nouă pauză.

– Păi, nepoate, așa cum îţi spusei, eu eram pădurar, aveam grijă de tot ce se afla în pădure și mă sculam în fiecare dimineaţă pe la ora patru și plecam în pădure.

Pauză lungă.

– Şi cum ai găsit comoara?

Neica Gheorghe s-a uitat la ochii mei așteptând ceva apoi a reluat.

– Așa cum îţi spusei, eu eram pădurar, mă sculam la ora patru dimineaţa, în fiecare zi și plecam la pădure.

A tăcut și aștepta ceva de la mine.

– Aaaa, am înţeles Neică Gheorghe. Am înţeles cum ai găsit comoara și îţi mulţumesc pentru învăţătură.

Bătrânul meu profesor a fost mulţumit și eu am vrut să-mi iau de pe tejghea cumpărăturile, sticla de gaz, chibriturile și franzela.

– Stai nepoate, să-ţi pun franzela într-o pungă că dacă ia miros de gaz n-o mai mâncaţi.

Am plecat rușinat, dar mai bogat cu încă o învăţătură de la bătrânul filozof.