„Dinastia Brătianu”

În ediţia de miercuri, 23 noiembrie a.c., a ziarului Jurnalul naţional s-a publicat o întreagă pagină, pagina 4, dedi­cată fostului deputat Ion I. Bră­tia­nu. Alături de acest interviu s-a înse­rat şi o notă, nesemnată, intitulată “O familie ilustră”, în care se oferă informaţii legate de diverşi oameni po­li­tici de seamă din “dinastia Brătia­nu” şi perioadele când aceştia au deţinut funcţia de prim ministru al României. Parcurgând cu atenţie această notă, am constatat, însă, că s-au strecurat câteva regretabile erori. Pentru că subiectul mi se pare important, redau mai jos perioadele exacte când membri ai familiei Brătianu s-au aflat în fruntea unor guverne ale României:

Astfel, I. C. Brătianu este prim mi­nis­tru în perioada 24 iulie 1876 – 9 aprilie 1881. Îi urmează un guvern efe­mer, condus, ca prim ministru, de Du­mitru Brătianu, în perioada 10 aprilie – 8 iunie 1881. Tot lui i-a fost încre­din­ţată, de regele Carol I, şi formarea nou­lui guvern, care a rămas la condu­cerea României între 9 iunie 1881-20 martie 1888.

Brătienii au fost lipsiţi vreme de 20 de ani de funcţiile de prim ministru, fiind preferaţi politicieni conservatori de către regele Carol I. Abia la 27 de­cem­brie 1908, Ion I. C. Brătianu for­mea­­ză un nou guvern, care se men­ţine la putere până în 4 martie 1909. Următorul guvern prezidat de acelaşi om politic va rezista doar o perioadă scurtă, respectiv între 4 martie 1909- 28 decembrie 1910. Ion I. C. Brătianu revine în fruntea guvernului la 4 ianua­rie 1914 şi-şi păstrează mandatul de prim ministru până la 10 decembrie 1916. Ca urmare a evenimentelor tra­gice prin care trecea ţara, tot el for­mea­ză un nou guvern, la 11 decem­brie 1916, şi rămâne în funcţie până în 28 ianuarie 1919. Apoi la 28 noiembrie 1918, regele Ferdinand I îl însăr­ci­nea­ză din nou să formeze guvernul, care va rezista doar până în 12 septembrie 1919.

După căderea, în iunie 1927, a gu­v­er­nului condus de mareşalul Alexan­dru Averescu şi după efemerul guvern prezidat de prinţul Barbu Ştirbei, funcţia de prim ministru i se încre­din­ţea­ză lui Vintilă I.C. Brătianu al cărui guvern va funcţiona  între 24 noiem­brie 1927 – 9 noembrie 1928.

Ion I. C. Brătianu revine ca prim mi­nistru abia în 1928, fiind ultimul re­pre­zentant al Brătienilor care prezi­dea­ză guvernul României.

Ca urmare a decesului, în anul 1927, a regelui Ferdinand I şi a situa­ţiei tulburi create în ţară datorită po­zi­ţiei iresponsabile adoptată de prinţul moş­tenitor Carol, are de suferit şi di­nastia Brătienilor. Pe perioada re­gen­ţei minorului Mihai de Hohenzollern nici un membru al Brătienilor nu va mai accede la funcţia de premier. Tot la fel, după restaurarea lui Carol al II-lea şi proclamarea sa, cu concursul ţărăniş­tilor, ca rege, în iunie 1930, nici un alt reprezentant al acestei familii nu va mai deţine funcţia de prim ministru al României.

Datorită jocurilor mârşave ale “re­gelui jucător”, Carol al II-lea, membrii familiei Brătianu se vor confrunta cu situaţii grele în chiar propriul partid, unii dintre ei fiind împinşi să-şi creeze pro­pria formaţiune politică, ca o dizi­denţă a P.N.L. Dar nici în noua situaţiei ei nu vor reuşi să determine pe monarhul cu apetit dictatorial să le încredinţeze formarea vreuni guvern.

Putem, aşadar, spune că, deşi şi-au adus o contribuţie incontestabilă la făurirea României Mari, reprezentanţii familiei Brătienilor, consideraţi, în timp, rivali ai familiei regale de Hohenzollern şi egali ai acesteia, au fost eliminaţi din viaţa politică a ţării la mai puţin de un deceniu de la realizarea statului naţio­nal întregit.

Din păcate, urmaşul lor Ion I. Brătianu, ale cărui pregătiri sau merite intelectuale nu le pun sub semnul îndoielii, nu s-a dovedit demn de iluştrii lui înaintaşi. Prestaţia lui politică a atras atenţia opiniei publice nu prin consistenţa programelor propuse, cât printr-o serie de giumbuşlucuri ieftine. Cu toată experienţa sa occidentală şi pregătirea profesională, asemenea multor altor politicieni postdecembrişti reîntorşi în ţară, nici el nu a fost capabil să recomande şi să asigure ţării, în noul context, un pacurs ferit de dezastrele cu care ne-am confruntat sau care să grăbească intrarea noastră în clubul select al ţărilor democratice. Mai mult chiar, dezavuat de electorat, el a dat destul de rapid bir cu fugiţi. De altfel, el s-a retras rapid din viaţa politică pentru care, se pare, nu a fost deloc pregătit şi ale cărei exigenţe nu le-a înţeles câuşi de puţin. De aceea el rămâne în memoria generaţiilor de azi şi de mâine cel mult ca o figură comică şi tristă a sfârşitului de veac XX.