Votul majoritar și universal

Sintagma vot (suffrage) universal a fost folosită de Diderot în anul 1765, cu sens de votul unanimităţii, apoi de Guizot, în 1828, cu sens de drept de vot pentru toţi electorii. De amintit că Montesquieu în 1748 preferase alegeri prin tragere la sorţi, iar Jean Jacques Rousseau a fost adeptul modelului englez, al democraţiei directe: „englezii sunt liberi odată la cinci ani”, pa­ra­digmă ironizată de „indignaţii” mo­derni prin completarea: „Să faci dragoste la cinci ani, nu mai este viaţă sexuală și să faci ale­geri la cinci ani nu mai este democraţie”.
Democraţia liberală actuală a înscris printre principiile sale votul universal și majoritar, care poate fi exprimat în diferite variante: direct, indirect, pe liste, propor­ţional, prin redistribuţie. Fiecare naţiune își stabilește modalităţile concrete de aplicare a acestui principiu, modelul cel mai apreciat fiind cel anglosaxon, practicat în Statele Unite, Regatul Unit al Marii Britanii, India și Canada. Pentru alegerea parla­mentarilor, deputaţi și senatori, se organi­zează colegii electorale teritoriale unde candidează reprezentanţi ai partidelor politice.
Teoretic modelul electoral universal și majoritar pare să satisfacă exigenţele im­puse de aplicarea principiilor democratice liberaliste. Matematicienii, gardieni riguroși ai exactităţii, au analizat cu metode specifice alegerile efectuate după modelul amintit și au descoperit așa zisul paradox matematic al democraţiei. Prin analiza matematică a alegerilor s-a constatat că de multe ori majoritatea nu a votat cu cel care a fost ales. În anul 2000  G. W. Bush l-a învins pe Al. Gore deși ultimul avea cu 500000  voturi mai mult. De precizat că sistemul electoral american este foarte sofisticat.  S-a spus cu această ocazie că reprezentantul unui partid ar trebui să primească un număr  de locuri proporţional cu numărul total de voturi, dar s-a con­traargumentat că s-ar favoriza formarea a numeroase coaliţii, greu de subsumat unor programe comune,  și că procedeul slăbește legătura dintre politi­cieni și popor. Keneth Arrow, economist american, laureat al Premiului Nobel, autorul teoriei imposibilităţii, a propus trei condiţii  pentru un sistem electoral perfect, dar a spus că îndeplinirea lor nu este posibilă.
Concluzia finală a matematicienilor a fost  că nu există soluţii ideale și că democraţia nu poate fi redusă la calcule matematice, o abdicare neașteptată, dar bine argumentată.
Psihologii, gardieni ai proceselor psihice, au analizat cu mijloacele lor, obser­vaţia, logica și afectivitatea, demer­sul electoral și au pus în evidenţă aspecte specifice ale relaţiilor dintre alegători și aleși.
O primă observaţie, foarte judicioasă, este aceea ca se votează candidaţi propuși de la centru, de șefii partidelor, selecţionaţi în funcţie de sumele depuse, necunoscuţi de alegători, deci imposibil de evaluat. Programul prezentat de candidat este programul partidului, de cele mai multe ori abstract, fără legătură directă cu preocupările și nevoile alegătorului.
Competenţa candidatului este eva­luată după aspectul fizic, forţă, deter­minare, șiretenie intelectuală, alegătorii nu au posibilitatea să verifice moralitatea și pregătirea candidatului. Înfăţișarea candidatului joacă un rol prea mare, alegătorii nu aleg un candidat cu „faţă de copil” ci unul cu aspect de atlet.
În sfârșit, se cuvine menţionată și opinia revoluţionarului francez Joseph Emmanuel Sieyès, care crede că un regim care recurge la alegeri nu este democratic! Pentru Sieyès poporul nu poate acţiona decât prin reprezentanţi.
Cele câteva consideraţii prezentate mai sus vor să atragă atenţia asupra unor neajunsuri teoretice ale actului electoral. În practica apar multe alte dificultăţi ce ţin de comportamente omenești, manipularea, stimularea materială, incultura politică, absenteismul și altele. Un loc deloc neglijabil îl joacă, mai ales în România actuală, stimularea materială, un act prin care ajung în Parlament oameni corupţi, fără cultură, la limita inferioară a normalului, care au ca argumente conturile bancare, obrăznicia și agresivitatea. Exemple pot fi găsite în presă.
În acest sens cred că se impune o preselecţie efectuată de comisii indepen­dente formate din specialiști recunoscuţi,  din care să nu lipsească psihologii. În privinţa absenteismului se consideră că prezenţa la vot are efect de stimulare a activităţii intelectuale, îi valorizează pe oameni și îi ajută să se integreze în societate.
Nicolae Radu