VIVE LA FRANCE!
Ne apropiem de data în care toată suflarea franceză sărbătorește Ziua Franței la 14 iulie și 234 de ani de la Căderea Bastiliei, sub asaltul forțelor revoluționare. Este momentul să ne aducem aminte că, în istoria modernă a țărilor române, zbuciumată până atunci, predictibilitatea a fost adusă odată ce Franța a devenit direct interesată de ce se petrece la gurile Dunării, după Războiul Crimeii. Practic, datorăm contribuția sorei de gintă latină la fiecare înfăptuire din manualele de istorie, că vorbim de Unirea Principatelor, instaurarea monarhiei, câștigarea Independenței sau Unirea cea Mare: am avut la Paris o putere garantă care ne-a susținut interesele. Nu numai prin politici de stat, dar și la nivel personal, francezi de seamă precum Carol Davila sau Henri Berthelot au abandonat luxul parizian și au venit în glodul de la nord de Dunăre pentru a ajuta la modernizarea țării. Despre elitele românești instruite în școlile și universitățile din Hexagon, multe dintre ele bursiere ale statului francez, ce să vă spun, mi-ar lua o săptămână întreagă să vă vorbesc. Nu-i mai puțin adevărat că și contribuția românească la cultura franceză este una importantă. Așadar, toate aceste legături ce au trecut proba timpului mă îndreptățesc să susțin că, pe 14 iulie, suntem și noi românii puțin francezi, iar ziua lor este puțin și ziua noastră. Aceasta ar fi o privire obiectivă, însă sunt cazuri în care o astfel de zi marchează și istoriile personale. A mea, una traumatizantă de altfel, a fost transpusă în literatură, încât îmi permit să reiau un scurt fragment ca pildă pentru cei mai tineri.
În vara anului 1989 se aniversau două secole de la revoluția franceză și redacția în limba română a postului Radio France International (RFI) încerca să ispitească tinerii naivi cu un concurs de cultură generală despre, cum altfel? Căderea Bastiliei. Copil tembel și cu minte puțină, nu numai că m-am lăsat ademenit de jucăria imperialistă, dar am și plusat. Pe lângă răspunsurile la întrebările cu Robespierre și Danton, am introdus în plic și câteva versuri naive. Am lipit plicul cu mare atenție și direct la poștă cu el. Credeam că versurile ar putea stârni interesul vreunui realizator care le-ar considera demne de-a fi rostite pe post. Era tot ce-mi puteam dori pentru o clipă de grație, fără să mă sinchisesc de ochii ageri ai Securității care verificau și triau toată corespondența cu Vestul. Cum să-mi treacă prin minte o asemenea fantasmagorie: oameni în toată firea care lăsă baltă urcatul pe schele și construirea socialismului pentru a lua la bani mărunți versurile mele, considerate subversive. „Cum, tovarășe elev, când partidul vă oferă toate condițiile, în republica noastră socialistă, dumneata ești cuprins de amărăciune?” Cu aceste cuvinte purtând o încărcătură de plumb, rostite rar, apăsat, am fost întâmpinat în cabinetul directorului școlii. Șocul a fost uriaș. Ascundeau în ele o politețe otrăvită, încât nu prea știam cum să le interpretez. N-aș fi bănuit o clipă, nici să mă pici cu ceară, motivul pentru care m-au scos de la ore. Scrisoarea o dădusem definitiv uitării, iar pasiunea pentru Revoluția Franceză se stinsese la fel cum s-a aprins, ca un foc de paie. Ce-or fi găsit atât de interesant la mine? Deschiderea ușii și pătrunderea în cabinet n-au avut darul de a-mi limpezi gândurile. Ba, din contră. Tovarășul care îmi vorbise astfel stătea cocoțat cu fundul pe biroul directorului, legănându-și gleznele și urmărindu-mă iscoditor. Nu s-a prezentat, dar dacă ar fi făcut-o, aș fi aflat că se recomandă maior de securitate Ionel Lodroman. Privirea lui se întrepătrundea cu a mea, nedumerită. Ceva mă lovise în moalele capului. Nu înțelegeam de ce trebuie să mă apăr pentru un delict care-i aparține acuzatorului? Un delict pe care, în mod legitim, îl consideram destul de grav: violarea corespondenței. Și, cu toate astea, atâta lume mă privea ca pe un proscris. Nimeni nu avea curiozitatea să coboare în sufletul meu și să observe că acel viol figurativ e pe cale să se transforme într-unul cu repercusiuni mult mai grave: pângărirea unui suflet inocent, complet străin de lumea infamă și păcătoasă a adulților. Directorul era și el prezent, cu capul plecat, se uita cu coada ochiului la mine. Nici vorbă să-mi ia apărarea în fața unui intrus, chiar dacă ne aflam pe teritoriul școlii lui, iar eu, unul de-al clasei. Din contră, am fost pus în discuția organizației UTC pentru a se hotărî exmatricularea mea. N-a mai fost cazul. Revoluția Română a venit la timp, la 200 de ani după cea franceză.