Vitralii: Nevoia de măşti

Un roman interesant cu o scriitură ambiţioasă, atât din punct de vedere al conţinutului, cât şi stilistic, scrie Iustin Moraru. Reluând o formă mai veche a „Părinţilor abstracţi” (editura Studis, 2013), autorul oferă concret o reţetă sui-generis a „romanului în roman”. Într-o singură carte, dispusă în 6 capitole (345 pag.), sunt coagulate câteva microro­ma­ne: psihologic, poliţist, de moravuri, de dragoste, de experimente biologice cu oameni şi plante.

Psihologul N.G., care-i face prefaţa, ne atenţionează asupra „expu­nerii trăirilor conform programelor implementate şi ne lasă pe noi să ne descoperim credinţele false sau programul care stă în spatele emoţiilor, (…) acele programe subconştiente care ne ghidează mersul vieţii, fără a mai fi conştienţi de ea, ci doar ca să treacă”.

Cartea reuşeşte mult mai mult. Poetul Iustin Moraru, în chip de Valeriu Dorda, personajul principal al romanului, închină o „odă în proză” relaţiei frânte de timpuriu cu tatăl său, victimă a doctorului Petre David, în fond bine intenţionat, în realitate experimentând o metodă fa­ta­lă pentru unii pacienţi, cum s-a dovedit a fi şi pentru învăţătorul Liviu Dorda.

Ajuns la spitalul unde părintele său decedase cu ani în urmă, Valeriu Dorda este reţinut pentru un control de rutină, apoi internat, prilej „fericit” pentru a demara pe cont propriu o anchetă privind moartea tatălui. Investigaţiile ţin de timpul prezent, dar şi de memoria lui afectivă, sondată cu obstinaţie şi talent. Paralel cu ancheta pe cont propriu, născută din dorinţa de a răzbuna dispariţia timpurie şi nevinovată a tatălui, în mare parte răspunzătoare de cursul sinuos al vieţii fiului, se desfăşoară şi altele: cea a sistemului sanitar contem­poran, cea a relaţiei mai vechi, dar „neparafate” cu cercetătoarea Emi­lia, care, deşi nu forţează nota, reuşeşte să rămână gravidă cu Valeriu Dorda şi, în sfârşit, investigarea propriului comportament al eroului prin­cipal, prilejuit de situaţiile create şi, mai ales, de solicitările psiho­logului Emilian Moise, conform procedurii „arderea amintirilor”. Tocmai această ardere provoacă învierea din cenuşa memoriei afective a satu­lui Duratec (toponim parcă anume ales de la „a dura”!), a copilăriei scur­te sau mai degrabă scurtate de soartă, a întâmplărilor şi jocurilor nevinovate, dar şi retrăirea dureroasă a morţii tatălui, a urmărilor nefericite legate de ea, a schimbării destinului, a nevoii de măşti, de noi roluri.

În relaţia tată/fiu, absenţa primului prin dispariţie dureroasă pricinuită de boală şi moarte duce la dezechilibru comportamental pen­tru fiu, la egoism şi idei fixe, la nepăsare sau hipersensibilitate, la răsfăţ sau mania persecuţiei.

De la tată, băiatul învaţă să îşi accepte masculinitatea, să devină puter­nic, să fie serios, descurcăreţ, să îşi aleagă o carieră, să devină partener în relaţia cu o femeie şi să-şi asume răspunderea unei familii.

Când însă tatăl a dispărut prematur şi nu a avut timpul şi spaţiul necesar să fie tandru cu propriul său copil, acesta va dezvolta o tendinţă depresivă, se va închide în sine şi îi va fi greu să renunţe la proprie durere. Ulterior va deveni agresiv şi nu îşi va putea conţine propria suferinţă. El va fi conectat şi la nefericirea mamei şi o va prelua.

Este exact tabloul psihologic şi comportamental al lui Valeriu Dorda, cel mai mare dintre cei patru fraţi, căruia tatăl, înainte de moar­te, îi încredinţează veghea celorlalţi trei şi a mamei rămase fără sprijin. Profesia sa de bază, cea de inginer, este un aparent semn de supu­nere faţă de îndemnul matern, nicidecum alegerea dorită şi simţită de sine, aceea de a deveni actor, de a-şi exterioriza trăirile, de a-şi schimba măştile şi rolurile.

Pedepsirea celui vinovat de moartea tatălui devine o obsesie, care-l sileşte pe Valeriu să mintă, să se ascundă, să efracţioneze, să se prefacă, să-şi chinuie iubita, să-şi sperie mama, să-l urmărească pe doctorul David, ajuns între timp şeful acelui spital, pentru a-l compro­mite şi a-l supune oprobriului public şi constituie subiectul cărţii.

În final, medicul e pedepsit de însăşi firea sa excesivă, cu o comoţie cerebrală, chiar dacă în prealabil apăruse şi o scrisoare de iertare din partea celui ucis din exces de zel medical. 

Procedeul antitezei e folosit cu discreţie, dar de efect: satul idilic aparţinând copilăriei e contrapus oraşului contemporan al tinereţii şi maturităţii, mândria şi personalitatea celor de odinioară, comportării de anulare a oricărei manifestări individuale, prin „cobaizarea” contempo­ra­nă, ameninţarea de „microcipare” a populaţiei.

Universul copilăriei e descris din interior prin chiar felul de a fi al personajelor, fără afectarea matură a acesteia, mizând cu precădere pe ambiguitatea simţămintelor infantile.

Logica şi naturaleţea sunt la ele acasă, chiar dacă eroul principal frizează nebunia şi gestul aberant. Scena de dragoste dintre el şi asis­ten­ta medicală Simiana, deşi imprevizibilă, n-are nimic vulgar, for­ţat, su­ge­rând excelent natura ambiguă a relaţiilor comporta­men­tale, vigoa­rea temperamentală a interferenţelor din biografia relaţiei mascu­lin/feminin.

Dialogurile însufleţesc nesperat acţiunea cărţii printr-o dozare judicioasă, în care puterea observaţiei şi expresivitatea stilistică sunt imporatante atu-uri.

Da, poetul Iustin Moraru „braconează” uneori discret în apele pro­zei. Unele fragmente sugerând peisaje sau contorsionate trăiri sufleteşti sunt adevărate prozopoeme.

Romanul reţine atenţia prin amănuntul reacţiilor comporta­menta­le, prin despicarea firului în patru fără a pierde din consistenţa epică, dar mai ales prin urmărirea mişcărilor ce se declanşează în lăuntrul personajelor la trecerea din planul prezentului în cel al evocării.